La 8 noiembrie 2012, în singurătatea sumbră de „asistent personal”, de fapt „asistent casnic” 24/7 al unui (binevoitor de altfel) cetățean britanic nevoit să trăiască urmările catastrofale ale unui accident vascular cerebral, scriam în lacrimi, poemul „Țării mele...”

„[…] Să nu te mai văd niciodată.

Măcar până-n ziua când
culcați pe eșafodul istoriei,
te-oi mai ruga să mă mai ierți,
încă o dată...” (fragment)

Pentru a complica intențiile unor eventuali „judecători de fotoliu”, fiți reamintiți că după ruperea în iunie 1990, din motive politice, de Țară, și stabilirea până în 2020 în Ungaria celeilalte jumătății(?) a unei triste moșteniri genetice, a trebuit să-mi sfâșii din nou puțina piele crescută pe noile rădăcini, rupându-mă și de familia primită între timp, pentru ca pâinea cea de toate zilele câștigată din munca unui profesor titular de liceu, de asemenea pedagog și traducător/translator guvernamental, să nu ajungă numai „mai toate” zilele.
Da, pruncii și femeia dată de Dumnezeu au început a mânca și trăi mai bine, eu însă, cu căprioara lui Labiș încă zvâcnind de câte ori ridicam lingura, mâncam plângând.
Aș fi putut să-mi fac această poezie a unei nenorocite iubiri de țară și neam, neexistentă; am decis însă a-mi târî rușinea impusă, în sperata veșnicie a acestei poem, frântură de frământare a unor vremuri vitrege.
Se pare că după un deceniu, și după publicarea a două ediții ale primului meu volum de poezie în limba enleză, „Defiant Hopelessness”, din „confortul” puțin al unui cărucior de invalizi, scriu Țării mele, cerând cea de-a „încă o dată” iertare, după ce adieri literare și spirituale mi-au deschis din nou inima și gândul, versului românesc.
În speranța unei prezențe mai continue decât prăpastia deceniului trecut, îmbrățișez cu drag pe toți cei care-i cunosc, pe toți cei care-i voi cunoaște.