Învierea are nevoie de pământul în care să se îngroape spre a exista din propria devenire, precum picătura are nevoie de mare pentru a se topi în ceea o face să revină, ca cerul de nori pentru a rămâne albastru sau ca parfumul de miros pentru a avea cine să îi simtă aroma, în aceiași măsură în care întunericul din ochi are nevoie de lumină sau stelele care cad din înaltului de adâncul întunecat.
Fizic lumina Învierii este rezultat al căldurii pe care o emană materialul corpurilor luminate în spectru de culori al căror orizont oferă ochiul omenesc posibilitatea de a privi formele prin care se exprimă ca orizont. Deplasarea luminii dinspre aceste orizonturi în spațiul vederii conferă sens și rațiuni Învierii din materie. Omul înviat este pus în lumină fără a face diferențierea între nuanțele culorilor care alcătuiesc lumina, însă, în temeiul manifestărilor ei, își descoperă axul luminos în jurul căruia existența învierii din care devine se consumă, se stinge, uitare și îmbrățișează absolutul ca fundament al eternei Învieri.
Adam, cel dintâi din fiecare dintre noi, a numit pentru prima dată Învierea ca fiind vie din orizonturile cu care privirea lumina incipientă a începuturilor care îl loveau în vedere ca Înviere. Culorile primordiale care alcătuiau pe atunci Învierea, i s-au răsfrânt în vedere și l-au făcut să descopere materia și răceala ei întunecată din își înghițea vederea ca formă și a culorilor.
La început Întregul Învierii era vrăjit de ascuns. Adam trebuia să-l dezvrăjească, să îl elibereze de umbre, să-l pună în lumină pentru a-l dezlega de fiecare nuanță din care se alcătuise. Fără Înviere, însă, atingerea orizonturilor lumii este imposibilă! De aceea jelania ca rug de jertfă și ca rugă a rostuirii este salvatoare, pentru că în plânsul ei tânguitor sunt cuprinse toate cânturile cunoscute și necunoscute.
Adam a început să încânte, să dezvrăjească, să ritmeze în spații din sunete înalte și joase, orizonturile de care se lovea înviind printre ele. Fiecare atingere a neatinsului luminii din care se rostuia năștea o rană. Fiecare rană devenea o durere care se putea sau nu vindeca. Fiecare suferință astfel născută definea spațiul pe care îl mai avea de parcurs până la următoarea durere învietoare. Și cânta. Cântând a învățat să rostească și rostind a rostuit orizontul vieții, iar acest orizont, la rându-i, i-a dăruit viață. Viață care îi descoperea un alt și alt orizont din care fugea și se ascundea mereu rănindu-l, din nou și din nou, și îl făcea să se tânguiască, să se mărturisească de-a lungul devenirii ...
Nu glasul îl lipsea pe Adam de Dumnezeu cel viu, ci limba prin care Dumnezeu crea orizonturi pentru Înviere. Oferindu-le numiri acestor orizonturi, Adam a învățat a vorbi, a grăi, a comunica, a relaționa. A devenit viu.
Limba este cea mai frumoasă cântare pe care Adam, cel dintâi din fiecare dintre noi, o vede în formele corpurilor care există pentru că își risipesc lumina din căldura, din focul și flăcările în care se risipesc ca priviri ce devin rostiri lipsindu-se de adâncul rece al întunericului toate aceste Învieri. Înghițind limba prin rostire, deschizând ochii puțin câte puțin, facem din ea, ca și Adam cel dintâi din fiecare dintre noi, un alt orizont. O altă vedere de care privirea nu se mai satură: Învierea!