Toată frumusețea lumii în care trăim și în care ne găsim motivații pentru a rămâne în trăire rezidă din structura formei înnobilată de simbol. În lipsa formei nu doar forma este lipsită de orizont, ci existența ca expresie în integritatea ei. Fără valori estetice lumea este lipsită de valoare. Vederea, ca mijloc de apreciere a frumosului, comportă în acest context o parte importantă cu care este măsurată frumusețea. Cu toate aceste, dacă frumosul văzut place numai frumosului, ca formă și culoare spre exemplu, atunci esteticul este lipsit de sens, pentru că rămâne între orizonturile imaginii și nuanțelor. Adevăratul frumos este liber. Eliberarea dă sens și profunzime orizonturilor tuturor exprimărilor. Din această perspectivă, chiar și a exprima este un fel de lipsire de frumos. Frumosul este prin definiție absolut care nu poate fi surprins, exprimat și expus. Cu toate acestea, există pentru că nu poate fi decât în timp ca fiind. Frumusețea este, prin urmare, temporară. Tot ceea ce este frumos este pentru că timpul îi conferă posibilitatea de a se dimensiona ca manifestare.

Acea parte a manifestării lipsită de timp constituie urâtul. În lipsa timpului spășitul spațiu ca reprezentare este lipsit de structură. Timpul îi oferă spațiului structura. Un spațiu lipsit de adâncurile orizonturilor, de răsărituri și apusuri, nu dispune de dimensiuni din care să își alcătuiască forme prin intermediul cărora să își exprime valorile ca frumos. Cu toate acestea, compoziția urâtului, deși lipsită de timp, poate participa la realizarea frumosului chiar și atunci când se eliberează din trecere și devenire. Timpul, consumator de nesfârșire, contradictoriu spațiului pentru care nesfârșirea este limita sfârșirii, contribuie la integrarea frumosului considerat urât în limitele estetice pe care este capabil imaginarul să le exprime.

Experiența estetică este, prin urmare, structurală. În lipsa ei sinteza dintre frumos și urât rămâne simbol. Partea nevăzută, care completează partea văzută însă, speculează la fel de mult pe cât vizibilul, care devine în măsura în care este parte a vizibilul, își exprimă devenirea nevăzutului.

Frumusețea lumii nu are moment și existență în clipă. Necesită timp lipsit de spațiu și spațiu lipsit de timp din care memoria ei adaugă amintiri pentru a-i genera prezența în care să rămână. Cu toate acestea, frumusețea lumii rămâne permanent imaginea pe care o purtăm în privire când ne uităm pe noi înșine în chipul din oglinda alcătuită din dimensiunile luminii care ne re-delectă ca formă.