Rolul poeziei rezidă în alcătuirea de definiții. În același fel în care rolul lui Dumnezeu este să zidească, să construiască, să edifice nesfârșit. Cu toate acestea, poezia nu este lucrare dumnezeiască, dar asta nu înseamnă că nu participă la lucrarea divină în lume. Poezia, ca ființă care se exprimă folosindu-se de limbă, în care limba este înțeleasă ca mediu cultural, arată că, de fapt, nimic din ceea ce se manifestă ca parte alcătuitoare a acestei lumi, nu poate fi dacă nu își justifică și nu își argumentează dreptul la participarea lui de a fi în lume. A defini lumea poetic înseamnă a coparticipa la creația ei. De aceea poeții prin ceea ce scriu creează. Textele lor lirice sunt acte de aducere la ființă din neființă. Stăruirea în decelerarea cuvântului, care urmărește a descoperi din adâncirea sensurilor pe care le exprimă ca viziune a timpului eshatologic, este un șir de orizonturi a căror cuprins rămâne spațializat, la fel de pline pe cât golul din care sunt alcătuite, în exprimarea din care devin. Poezia este un gol care umple distanțele ce apar între cuvinte în timp ce se definesc ca împlinire a mesajului din care își alcătuiesc umbrele unde se ascund în lumină. Poezia, de fapt, nu este alcătuită din mesaj, reprezentare sau interpretare speculativă, ci din exprimarea care umple deplin contextul pe care îl transmite. Contextul poetic, în acest caz, nu se referă la lirism și estetic, la incalculabil și adevăr sau la realitate și amănunt, ci la starea care descrie universul momentului, clipa întreagă desăvârșită prin reprezentare incalculabilă a nesfârșirii în care se scufundă, ca într-o oglindă, în același timp lumina și întunericul spre a reflecta chipuri.
Poezia este o reflecție pe care întunericul o refuză luminii. O definiție a strălucirii care nu este caracteristică luminii. Un adânc în care căutăm expresii ale frumosului fără ca risipirea din care acest întuneric nesfârșit să-și fi propus să devină altceva decât este.