Puterea personală, ca material al minții, este un concept gol care se referă la convingerea că îți poți depăși propria condiție. În realitate, puterea este dependentă de vârstă, adică de timp, deoarece corpul se poate duce pe sine în închipuire câtă vreme mintea, prin intermediul căreia trupul se raportează sinelui ca parte a întregului, este rezultat al formelor și poziționărilor formulate și exprimate ca poziționări ale trupului. Însă, odată cu încremenirea corpului, ca o piatră în sintagme și concepte inevitabile, mintea se adaptează și ea acestei transformări, motiv pentru care renunță a se mai gândi la dinamismul creator. Activitățile și manifestările ei devin exprimări imobile ale convingerilor pe care le poartă. Este un orizont care nu mai provoacă, ci constrânge, prin care piatra inițială, care a conferit speranța nemuririi, devine carnea în care dospesc inimile ce bat spre a împinge în adâncuri ritmul tobelor care vestesc schimbarea. În acest context materialul din care este construită mintea, nu mai este relevant. Deși poate fi, însă numai în măsura în care formele pe care le dobândește dospesc spre a experia esența lucrului pentru care reprezintă matricea din interiorul lucrurilor din care devine mormântul scopului pentru care a fost deformată.
În context creștin, din această perspectivă, Dumnezeu nu s-a întrupat, ci s-a deformat pentru a reforma ceea ce își pierduse în forma primară, de fapt, ceea ce își pierduse ca abilitate de a fi în propria existență. De aceea conceptul de persoană exprimă în sine puterea prin care divinitatea, din perspectiva creștinătății, se manifestă ca desăvârșire a formelor lipsite de formă. Și să nu uităm că în acest spațiu toate formele sunt delimitate de propriile orizonturi. Iar orizontul aici nu are limite fiindcă, prin definiție, nu poate fi niciodată atins, ci numai privit. Această remarcă constituie argumentul necesar dovedirii faptului că formele constituie iluziile prezenței în aceiași măsură în care prezența se manifestă ca întindere ce nu poate fi nicicând și nicidecum cuprinsă sau delimitată, îmbrățișată ori împrospătată.
Ca atare, persoana nu este o prezență întrupată în aceiași măsură în care subiectul nu este un adevăr universal. Între realitatea persoanei și adevărul subiectiv, ceea ce articulează prezența unor astfel de orizonturi, rămâne oglinda ca imagine iconică în care ambele părți ale infinitului se întâlnesc simbolic pentru a permite nesfârșirii să se manifeste în constrângerea privirii întoarse din adâncul în care singurul prezent este acel fiind care stă și așteaptă să devină.