Alerg pe roata ochiului unei femei,
Frunzele verzi-roșii se unesc ca-ntr-o flamură
Eu cobor către mica ei noapte din ochi
Tot mai aproape, mai aproape de pământ, de lamură

Uneori, când aștept să îi cadă pleoapa peste mine
Umedă și grea, cu gene negre-răsăritene,
Uriașă, femeia se-nalță din mlaștini și mușchi
Împânzită de tufe la poale, în păr cu vițe pădurene

Nu știu, doamne, dacă acesta e umărul ei
Sau o măgură cu grâu copt, un dâmb cu nisipuri de sidef
Ca mătasea porumbului miroase pielea ei,
Vântul o prinde de stânci, ca pe un vechi basorelief

Iar dacă se face miez de noapte, în miezul ochiului ei
Cresc umbre și-alunecă trenuri spre nori,
E viu întunericul prin care străbate lumina
Departe, din mare să nască alte culori