Sfinții sunt numiri de nesfârșiri pentru că prezența lor în lume trimite la identificarea adâncului cu propriul nesfârșit. Ei sunt lipsiți de strălucire și de manifestare, pentru că dacă ar fi altfel ar fi cuprinși de identitate și de responsabilitatea față de lume.
Dar, pentru că au făcut tot posibilul să scape de responsabilitate de a fi în lume, sfinții, mai bine spus imaginea prin care ei se prezintă ca fiind sfinți ai lumii, nu mai exprimă nimic din ceea ce au trăit ei, ci doar dintr-un fiind care nu are prezent pentru că poate exista doar ca trecut și viitor și niciodată ca acum.
Sfinții sunt prezența care lipsește permanent lumii ca acum. Ei există doar în ceea ce acum ca lume nu poate fi rostit decât ca fiind ieri sau mâine și nu azi. Sfințenia lor nu poate aparține lumii, pentru că, dacă ar fi astfel, lumea ar fi imobilă și lipsită de devenire.
Numirea care le-a fost atribuită în această lume nu reprezintă sfințenia pe care, în care au trăit, ci idealul spre care tinde lumea articulându-se experiențelor lor spirituale. De fapt, sfinții, ca și sfințenia, nu sunt o dimensiune a lumii în care trăim, ci un ideal spre care tindem. De aceea, sfinții nu aparțin lumii, deși au fost descoperiți lumii.
Descoperirea lor se împlinește permanent prin numirea lor ca prezență care deschide. Nenumirea sfinților ar refuza vieții perspectiva de neatins a orizontului. Lipsirea nenumirii dezvelește fără a îmbrățișa îndepărtarea din care viitorul își adaugă trecut.
Numele pe care îl poartă sfinții sunt cântări ale căror linie melodică adaugă numire lucrurilor care apar din interpretarea nesfârșiților pe care ei le văd în lucruri. Ei sunt uitarea care devine nemurire și zgomotul care reproșează tăcerii adâncirea. Datorită lor învățăm să luptăm cu titanii, adică să privim către infinit ca și cum am privi în propriul sine.
În fiecare prezență este un sfânt. A fi nu poate deveni dacă nu există o cale prin care să își exprime existența. Dincolo este aici în aceiași măsură în care ceea ce este este sfințit.