poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ stejarul
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2022-05-05 | |
E necesar totuși să mai fac o încercare, chiar dacă unii vor crede că sunt nebună sau proastă - adică voi încerca să explic încă o dată ceva esențial despre adevărul spuselor mele, un lucru simplu, de la sine înțeles, pe care și copiii îl pot înțelege.
Eu am spus de mai multe ori că e evident că nu am delir și nu mint sau fabulez, fiindcă am prezentat aproape doar fapte brute, clare, concrete, deci fără interpretări sau sentimente care pot deforma realitatea și erau destule dovezi despre ceea ce am spus, iar restul faptelor puteau fi clar deduse din ceea ce era în mod dovedibil adevărul. Totodată se poate trasa cu precizie periplul meu intelectual de-a lungul vieții și se poate arăta clar cum sunt ca persoană, ca subiect cugetător și rezultă astfel clar că nu aveam cum să fiu un monstru care debitează minciuni neverosimile și urâte. Fiind clar un om inteligent și bun, nu aveam cum să mă înșel sau să exagerez (blogul a fost scris cu acribie pentru exactitate), nu aveam niciun interes să mint. Atunci au apărut unii cu ideea că psihologii au mințit ceva impalpabil și fără dovezi, anume că eu am amestecat visul cu realitatea, dar numai cei mai proști pot crede așa ceva, eu fiind încă în stare să dovedesc ce și cum sunt. Ar mai fi ideea unora că psihologii sunt cei care inventează minciuni despre oameni, politicienii despre politică etc. Lucrul simplu la care vreau să mă refer este următorul. Ei spun că poporul m-a condamnat la moarte pe baza unor minciuni, lucru ce nu îl înțeleg și nu îl cred și mi se pare ilegitim și la care voi reveni mai încolo. Poate e adevărat, nu știu și nu am știut nimic despre aceasta. De aceea, fiind evident otrăvită și torturată în multe feluri, deja povestite, am scris adevărul în mod firesc și curat, ca orice om de bună credință. Acest blog cu memoriile mele complete și exacte a luat naștere abia în 2013, deci după aproape 30 de ani de tortură și închisoare sau abuz, încălcare a drepturilor omului. Sunt necesare din nou câteva precizări: în primul rând eu am fost mereu un om tăcut și nu am fost gură-spartă, am scris totul din cauza firescului instinct de supraviețuire, fiindcă eram clar otrăvită și izolată de foarte demult. În același timp am scris totul și datorită torturii create de vecini și de însăși otrava administrată. Oamenii oricum m-ar fi omorât, chiar dacă nu aș fi scris nimic și aceasta e un lucru rău, cu consecințe grave și pentru alții, eu fiind o membră a speciei încă tânără (eram), bună și inteligentă cu adevărat. Este și o crimă monstruoasă per se. Se poate lesne vedea că nu m-am grăbit să scriu adevărul, din mai multe motive. Unul este că eram pe deplin conștientă că nimeni nu ar crede, că vor juca un teatru absurd cu deplină ipocrizie, în care toți mint, chiar dacă au înțeles că tot ce am scris e adevărat, cu ideea mușamalizării, cum au chiar spus de acum 16 ani. Nu eu am creat această atitudine a lor, era un fapt clar încă dinainte de a fi scris eu totul, și era evident în modul în care mă trata familia de la început. Deci eram conștientă, dar am scris totul forțată de împrejurări, nu am făcut niciun rău spunând adevărul, dar mai devreme nu aveam cum și cui să spun și am răbdat cu multă speranță. Dacă aș fi avut o relație oarecare cu altcineva, atunci aș fi vorbit despre cărți, despre vreme și mode etc., ceea ce ar fi fost un mare progres. Unii spun că singura mea șansă a fost internetul (în rest oricum eram izolată), dar nu a fost să fie să reușesc să îi conving să își schimbe decizia greșită. Ceea ce merită să fie reținut este faptul că eram conștientă că oamenii nu acceptă public aproape nimic adevărat legat de abuzuri în familie (oricum aș fi scris e inacceptabil pentru mulți să fie scris adevărul în această privință și astfel victimele familiilor lor sunt ținute închise și izolate, sunt închise la psihiatrie etc.)sau aproape nimic despre adevăruri care ating politica, cu care eu nu am avut legătură, dar am scris despre revoluția la care din nefericire am fost martoră. Sunt și alte subiecte tabu pentru oameni, și, din aproape în aproape, aproape nimic din ce am scris e acceptabil public. Eram conștientă că vor juca teatru că mint sau că sunt nebună. Din câte știu, nici nu au existat cazuri în care să fie public adevărul despre victime de acest tip. La această stare de fapt contribuie și prejudecățile proștilor sau diversele locuțiuni care mistifică realitatea, cum ar fi că nimeni nu are voie să își facă dreptate singur, ceea ce s-a extins prin ideea total greșită că nimeni nu are voie să ceară dreptate el însuși, cum am făcut eu. Totuși am avut dreptate, fiindcă oricum oamenii ca mine, cei aflați în astfel de situație, sunt oricum singuri și neputincioși. În plus, familia mi-a promis de foarte mult timp că mă va distruge psihiatric, că mă va omorî, fiindcă lumea îi va crede pe ei, fiindcă aparent ei erau altceva pe față și ceva monstruos la spate, eu fiind mereu om bun și lucid și normal, fără greșeli și un judecător imparțial. Așadar, nimeni nu acceptă să fie public adevărul că un om nevinovat e otrăvit. Otrăvirea e și ea tabu. (Dar la televizor sau în cărți sunt prezentate cazuri acceptate de otrăvire, cum ar fi cei persecutați politic în regimul trecut, poetul Eminescu etc.) Acesta e unul din motivele pentru care unii au inventat că am fost condamnată la moarte. În ciuda faptului că astfel încalcă sfintele porunci, așa cum încălcaseră și cu preacurvire asupra mea. Ori poate am fost, cum zic alții, chiar fără să mă întrebe nimeni nimic, bazat doar pe minciuni. Dacă se află de un caz de crimă prin otrăvire, atunci unii așteaptă ca omul să moară de-a binelea, pentru ca ulterior, eventual, să spună adevărul, nu neapărat în public. În plus, în toată această mizerie, mai sunt și minciunile scabroase ale psihologilor și psihiatrilor. Eu am avut dovezi clare în multe situații de otrăvire a mea, cum am mai scris și explicat concret, dar nimeni, în mod firesc, nu a fost interesat de adevăr, așa cum era clar de la început. Oamenii mai proști au chiar tendința să creadă că omul respectiv e nebun, fiindcă sunt îndoctrinați de psihologi sau psihiatri sau fiindcă ei cred că tot răul fizic al acestor presupuși nebuni vine de la f_terea lor. Totuși, chiar dacă, să presupunem, eu aș avea delir că sunt otrăvită, nu dăunez prin asta nimănui. Mai mult decât atât, este total absurd să omori un om evident izolat, bun, nevinovat, inteligent din cauză că a fost otrăvit mai înainte. Omul respectiv ar putea fi acceptat în lume, chiar dacă e otrăvit în continuare, iar oamenii inteligenți oricum nu se plâng de otravă, fiindcă știu că asta înseamnă să fie închiși la spital și apoi oricum otrăviți din nou. Dar e ceva greșit. Oricum, dacă mă acceptau, nu aș fi dăunat nimănui și cel mult aș fi spus adevărul dacă aș fi fost întrebată și aș fi oferit dovezi dacă erau cerute. Să nu uităm că eram conștientă și de faptul că pentru unii proști pare incredibil atâta rău asupra unui om nevinovat și incredibilă pare și valoarea certă ca persoană a individului nevinovat. Am spus că voi reveni la ideea condamnării mele la moarte și tot restul torturilor pe baza unor minciuni. Sunt unii care insinuează mereu și mereu că există un tribunal ocult al poporului și că poporul m-a condamnat la moarte fără să știe nimic despre mine. Nu știu dacă există așa ceva, dar un popor nu poate condamna un om, nu există gândire rațională colectivă. Nu există voință colectivă, aceea e o iluzie. Dintre toți cei care m-au condamnat eventual, probabil fiecare crede altceva despre boala psihică în general sau despre mine - de fapt nimeni nu poate crede ceva rău, fiindcă nu există temei. Deci rezultă că, dacă ar fi așa, ei m-au condamnat în ascuns, știind bine că adevărul deranjant despre revoluție de exemplu - așa cum am trăit-o eu - e chiar adevărul, sau știind că otrava e chiar adevărul etc. dar crezând că eu aș fi ceva rău sau că aș fi avut anumite greșeli. Atunci, mă întreb eu, din moment ce condamnarea este pentru oameni care greșesc (așa se presupune) și deci contează cum e omul, indiferent de necazuri sau izolare, tortură și altele, de ce nu puteau să lase viața mea liberă de tortură și acceptată în lume cu drepturi normale la studii și la muncă, bazându-se în ascuns pe adevăr? Nu era nevoie să fie public faptul că nu am greșit nimic sau tot adevărul din acest blog, puteau să mă accepte, chiar cu mai puține relații cu alții, bazat în mod privat, nu public, pe adevărul clar. Dar eu sunt izolată cu adevărat din 84, nu am avut nicio șansă. Iar ”ei”, care nu ar fi un impediment în viața mea socială eventuală, mereu spun că oamenii cred că eu sunt cu totul altceva decât sunt, în general ceva rău, eu fiind binele curat. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate