Era într-o sâmbătă și era ziua sfântului Gheorghe, luasem mărfarul, din mers, de la Schluht (dracu știe cum se scrie, cred că așa), nu vorbiserăm tot drumul - frica estompa cuvintele, eram doi feți-frumoși visând, musai în tăcere, la calul pe cât de fermecat pe atât de răpciugos, despre care tot ce știam era de la Europa Liberă sau din reviste sârbești; era reconfortant să crezi în ceva, fie și într-un cal răpciugos, mai ales când totul, totul era interzis. Era vreo 7 dimineață. Frig. A doua zi ninsese, aflasem mai târziu. Din Oravița am luat autobuzul spre Moldova Nouă, norocul nostru, era supraaglomerat, din care cauză din trei puncte de control grănicerești, câte (cred) erau de toate, doar unul ne-a oprit și identificat fără să ni se controleze bagajele, în care aveam, la grămadă, haine de schimb, saci de nylon, niște bani și două perechi de labe de înot, toate, fără îndoială, marfă dubioasă de înaltă trădare într-o zonă de frontieră, pe atunci. La Pojejena am coborât. Am luat-o pe jos, spre Șușca, încercam să părem cât mai degajați, cu dureri în cot, ca niște liceeni care veneau în vizită, la neamuri. Trecuserăm pe lângă un pichet de grăniceri, simțeam priviri în ceafă, așteptam să fim luați la întrebări sau în șuturi, n-am fost. Drumul era de-a lungul Dunării, drept ca o mirare, chiar lângă fluviu, însoțit de niște duzi bătrâni, găunoși, aliniați. Gata, nu mai puteam, începusem să simt ceea ce însemna, metaforic sau nu, să te caci pe tine de frică.
-Nu, ăsta nu poate veni cu mine, tră musai să-l las aici, în țara asta de rahat, mi-am zis fugind cu niște pagini dintr-o agendă în mână, după un dud.
- Mă, ești nebun, zise Tibor, acum ți-ai găsit?
- Păi, nu vezi în ce, naiba, ne băgăm? Ăsta nu e Buhui, e ditamai dihania, ne înghite cu fulgi cu tot. Jos balastul.
Am înghesuit, apoi, repede, hainele în sacii de nylon pe care i-am legat de noi, ne-am tras labele de înot fără să ne dezbrăcăm și nu ne-am mai uitat în urmă, aveam de lucru cu apa, multă apă, tot mai puternică în curenți. Era vreo 12 la amiază. Ce era mai greu abia de aici începea…

***

Ai zice că aprilie e, cel puțin în calendarul copiilor de grădiniță ori pe alte meleaguri, o lună de primăvară, iar primăvara e o zână bună care te scoate, cu căldură, din ghearele iernii rele și urâte. Ei bine, pe la noi nu e chiar așa și, mersi! chiar aveam nevoie să nu fie așa: vremea bună (ca și noaptea) sporea vigilența la granița de vest a RSR-ului nostru de atunci - deveneai infractor cronic doar apropiindu-te de ea, doar vorbind despre ea.
Prostiți de gândul că la lumina zilei și pe o vreme de primăvară capricioasă Dunărea e mai puțin păzită, ne-am pus în cap să ne luăm avânt și să sărim în ea ca într-un portal spre o altă lume. Așa am și făcut, doar că n-am sărit, n-a fost nevoie, locul ales de noi avea malul lin, cobora subtil, temător parcă. Lin și noroios. După numai câțiva pași făcuți de-a-ndoaselea (așa cum știam că se face când ai labe de înot în picioare) una dintre labe mi-a rămas înfiptă în noroi, s-a rupt și a rămas acolo, naiba s-o ia...
Cu o singură înotătoare era mai dificil să înoți decât fără nici una, dar asta urma să aflu abia în următoarele câteva ore.
Ar fi o romanțare prea colorată și prea evidentă dacă aș spune că apa era mai rece ca gheața, iar noi, ca niște soldați ruși, eroi ori doar beți, înotam în ea vitejește. Habar n-am, se poate ca apa să fi fost rece ca dracu, dar eram atât de încinși de adrenalina spaimei, încât nici nu mai conta, nimic nu mai conta, eram o entitate de hormoni în delir, nu simțeam nimic, doar frică. Eram muți de frică. O frică instinctuală însă - eram doar niște copii născuți și crescuți într-o societate supusă, anesteziată de represiunea comunismului, educați întru obediență. Nu era o frică precaută, inteligentă, nu, nu realizam că ajunsesem într-un punct unde, ca atâția nefericiți, puteam pur și simplu să dispărem la propriu în neant, fără cale de întoarcere; nu vedeam prăpastia fără fund care se hăuia hăpăind sub noi.
-Dă-o dracu de labă, hai…!
Nu de frig, ci de frică am păstrat hainele pe noi, timpul strângea, zarurile zăngăneau aruncate. Tot de frică și cu o înotătoare mai puțin, am început să înot prostește, nedrămuindu-mi puterile, astfel încât, când încă nici la jumătatea Dunării nu ajunsesem, eram deja epuizat, baterie zero. Voința îmi era de prisos, dar ajuta și ea cum putea. Pe centru, curenții se simțeau mai puternici. Suprafața apei se agita mai stăruitoare în valuri care îmi plesneau, cu un fel de ciudă, fața - unele își făceau loc chiar până în gât, întorcându-mi amar stomacul pe dos. Disperarea începea și ea să facă valuri, mă scutura bine ca pe un prun fără rădăcini, nu era nimic de care să mă țin. Dumnez… Hei, stop, stop joc !
Aici, în punctul ăsta, chiar dacă aș fi un bun croșetor de cuvinte, tot mi-ar fi greu și penibil să reechilibrez narațiunea asta fără să pară că aș fi vreun propovăduitor fanatic al providenței - o să încerc totuși, fie ce-o fi, dacă tot m-am apucat: bunicii mei erau niște credincioși ușor(?) îndoctrinați, mi-au vorbit despre Dumnezeu până la plictiseală, făcându-mi din el un simbol pur subiectiv ce plana, puțin aromat, peste tot și toate, inutil; și iată că acum, abia acum era pentru prima oară când mă gândeam la Dumnezeu pe cont propriu, pe un teren palpabil, real și nepliabil: trebuie să existe, nu? Poate chiar și aici. Ori poate tocmai aici. El nu are identitate până nu i-o creezi tu și tot tu te folosești de ea, de-aia o și creezi, o întinzi punte peste o apă mare și ostilă - toți dăm, la un moment dat, peste o apă mare și ostilă, slab pregătiți, cu o înotătoare lipsă. Credința e o natură liberă, independentă, nu cere neapărat un Dumnezeu; dacă îl cere și nu-l găsește, și-l creează singură; e de sine stătătoare, vine bonus la pachet cu viața și-ți este mereu acolo, loială. Ea părea că era tot ce aveam în vacarmul ăla tacit pe care-l trăiam, în acel moment, pe granița dintre cele două țări cu regimuri atât de diferite, pe granița subțire dintre viață și pieire, pe granița obscură dintre mine și ideea de Dumnezeu, ajunsă dintr-odată, împreună cu mine, la o oarecare maturitate.
La capătul puterilor și suprasaturat de frica aia nenorocită cu care parcă mă obișnuisem, a început să mi se aplatizeze, a început să nu-mi mai pese, frica făcuse platfus. Cu siguranță, Dumnezeu există și chiar poate face minuni, dar numai prin rațiune (mai laicii, i-ar spune și autosugestie):
-Mai ușor, mă, nu te împușcă nimeni, dă-i dracu, n-au voie să îndrepte armele alea ale lor înspre teritoriul sârbesc; dacă vin cu racheta (o barcă cu motor adică, așa era supranumită) drept spre tine, vor face valuri care te vor împinge și mai mult în larg, îndepărtându-te de ei; tu ești cam pe la mijloc, deci ca să îți iasă în față trebuie să treacă de mijloc și nu au voie, dincolo de mijloc e Iugoslavia și aia nu-i a lor, sâc! mai ușor deci, așa! bate mai tare cu piciorul înlăbat și cruță-l pe celălalt. Hei, ce e aia…?
Am dat peste o canistră de plastic - sau poate ea a dat peste mine, goală, de 20 de litri cred, fără dop. Oare nu e spartă, nu ia apă? Era legată cu o sfoară care cobora în adânc, probabil un năvod - ținea loc de plută, nu era spartă. Ar putea, cred, să-mi slujească și mie, pentru un timp, de plută, trebuia doar s-o țin cu gura în sus.
-Băi, Tibore! am țipat, era cu niște metri buni în fața mea. Eu nu mai pot, trebuie să mă odihnesc, că-mi iese sufletul și-l las naibii aici, altu' nu mai am! am mai strigat în timp ce încercam și nu reușeam să desfac ditamai nodul cu care era ancorat bidonul.
- Cum, mă, nu mai poți?
- Uite așa, nu mai pot…!
Crispat, a făcut cale întoarsă cei câțiva metri și m-a ajutat să desfac nodul ăla ud și bine făcut, marinărește, care n-a cedat deloc ușor. (Mult mai târziu aveam să înțeleg, la rece și probabil tot romanțat, că în timp ce ne chinuiam să desfacem o legătură potrivnică, în paralel, pe nesimțite, o alta se întărea: a prieteniei - o prietenie despre care învățasem multe atunci; avea să-mi rămână etalon pentru celelalte care au urmat). Mi-a luat apoi sacul cu haine agățându-și-l de mijloc, alături de al său. M'țam!
-După ce ieșim de aici, mai fumezi…?
Am bălăngănit din cap că nu.
-Să mori tu…?
-Da, mă. Nu, mă, nu! Hai…! (trist, abia după vreo 20 de ani am reușit să-mi țin cuvântul ăla ipocrit).
Bidonul acela, pluta hazardului, mai că îmi părea un semn divin, totuși pescarul care l-a legat acolo era singurul recipient al mulțumirilor mele încă încruntate.
În față, mai curând decât ne așteptam, se întrezărea malul sârbesc. Când am ajuns așa de repede? O himeră? A, nu, nu era malul sârbesc, nu știu ce era. Doar o insuliță - și când spun insuliță, înseamnă că insula chiar era mică, un petec de pământ, nu pot să-i spun uscat, fiindcă nu era deloc uscat, era mlăștinos, acoperit cu stuf, tufe și crengi murdare, de-a valma, aduse de apă, rupte, chinuite. O Ada-Kaleh fantomă. Ne-am odihnit pe ea, dar n-am zăbovit, adrenalina fermenta, pompându-ne înainte. Care înainte? Ohoo, mai aveam de înotat poate încă o dată pe atât. Era atâta apă că nici nu-mi dădeam seama dacă înaintam, eram un bărzăune într-o pastă vâscoasă, dar nu-mi mai păsa, trebuia să-mi păstrez suflul, aveam mare nevoie de el să-mi umfle pânzele, știi tu, alea spirituale, încă le țineam sus, desfăcute, primitoare: suflă, mă, în ele...! Anevoios de calm, încercam să mă autopropulsez mai mult cu piciorul încălțat cu laba de înot, celălalt părea ineficace, aproape că mă încurca, înotam în ritm constant. Blestemata de briză nu se ostoia, continua să facă valuri, destul cât să-mi acopere capul și să mă lase, din când în când, fără aerul acum atât de prețios - cam ca o palmă de-a lui Stanciu pentru un chiul de la ora lui idioată de mate. Doamne, ce dor mi se făcuse dintr-odată de toată lumea, dar mai ales de mama - iar o s-o beștelească tata din cauza mea.
Încet, încet, malul sârbesc se vedea tot mai clar, mai aproape. De data asta chiar era malul sârbesc. Copaci, tufe, animale, case, îngeri, toate se derulau repejor în amonte, eu o țineam pe-a mea: la vale - nici vorbă să înot contra curentului așa cum plănuisem de la început. Stai, am zis îngeri? Ăia nu-s îngeri, sunt doi băiețandri, se țin, pe motoretele lor, în aval în rând cu mine, fac semne, galerie. Vântul îmi șfichiuia apa-n urechi, pe nota ț înalt.
-Dođi, dođi, dođi ovamo, cred că strigau. Semnele lor îmi făceau bine, nu mă așteptasem să fiu primit în vreun fel. Trăgeam mecanic la galere tot mai grele, suflul era bun.
Tibor, unde e Tibor? A dispărut, nu-l mai văd niciunde. Nici pe el, nici sacii cu haine. În spate se auzea duduitul unei ambarcațiuni, piei satană! mă aflu prea departe în apele sârbești ca să-mi mai poată face ceva. Îmi imaginam că dacă mă uit înapoi, dau cu ochii de tâmpita aia de Medusa și s-a terminat.
Unde o fi Tibor? Mă, să nu-mi faci vreo nefăcută, acum când suntem atât de aproape, hai! ne așteaptă Adelaide cu picioarele-n Indian...
Și aici, pe partea sârbească, jgheabul Dunării își lăsa leneș adâncul în urmă, întâlnindu-și, ceva mai sus, într-o pantă dulce, malul - în sfârșit, ceva statornic, mersi! probabil mi-ar fi dat lacrimile dacă n-aș fi fost atât de încordat. Noroi și aici, mă las greoi în el ca o meduză eșuată. Dau să mă ridic în picioare. Care picioare? Parcă nu le mai am, în locul lor am niște înțepături prelungite până în moalele capului: viespi nervoase. Băieții au sărit de pe motoretele lor și m-au ajutat să urc de-a bușilea pe malul care era un povârniș de grohotiș roșu, roșu, roșu. Erau cam de vârsta noastră, dacă i-aș întâlni azi, i-aș îmbrățișa, n-am apucat niciodată să le mulțumesc.
Unde o fi Tibor?
M-am descălțat de laba de înot și am aruncat-o cât colo: tristă, labă tristă ce ești…!
Nu credeam că atingerea pământului (neromânesc, ca să vezi) poate fi atât de dumnezeiască - ce paradox! - un sentiment serafic. Mersul pe pământ, omule, mersul e un privilegiu, la dracu cu înotul. Strigau laolaltă în mine, înlănțuiți, îngeri și demoni deopotrivă, sleiți, cântau, plângeau, chiuiau, făceau horă, invocându-l pe tata, în sfârșit, mândru de mine.
Dar unde o fi Tibor?
Ieșisem exact în spatele unui pichet de grăniceri, ori poate era fața. Grănicerii sârbi erau în tricouri, jucau volei, relaxați - așa arăta, așadar, libertatea? S-au strâns pe lângă mine, m-au luat cu ei undeva înăuntru, urmau proceduri, se vede că erau obișnuiți cu "rumunji" fugari, eu eram încă un caz, poate primul pe ziua aia. Tremuram de frig, m-au dezbrăcat de hainele ude și grele și m-au învelit într-o pătură, era de cal, înțepa. M-au scos apoi pe un scaun, la soare - un soare filfizon ca o lumânare pentru morți. Îmi frecau brațele și spatele în timp ce-mi puneau întrebări în cascadă. Sârba mea de antenă Yagi nu se suprapunea cu sârba lor domestică, mai eram și-n deplasare.
-Polako molim vas, ništa ne razumem, am îndrăznit eu. Au zâmbit dezgrijorați și mi-au vorbit mai rar. Așa da. Nu, nu eram singur, le-am zis de Tibor și că bănuiam că e undeva în amonte. L-am descris. Câțiva dintre ei au plecat să-l caute. Au dat și prin radio, miliției probabil. Înfrigurat, mă temeam că n-ar fi trebuit să le spun de Tibor, poate s-a schimbat bine mersi și poate are noroc să ajungă la uică-său care-l va duce în Austria, așa cum plănuisem din capul locului. La dracu, prost mai ești!
Unul dintre ei mi-a dat și mi-a aprins o țigară, un bineștiut Vikend. Hvala puno! Tremuratul mi s-a mai potolit, dar tot necontrolat. Pe malul celălalt, la chei, se îngrămădeau vapoare, șlepuri, bărci, remorchere, era probabil Orșova. Câți kilometri să mă fi târât Dunărea? O priveam hăituit: era superbă jivina privită din afara ei după ce ți-ai strâns pânzele - n-ai fi zis că poate fi așa o scârbă de cățea.
Mă gândesc că acolo, în mijlocul curenților, lumea se căscase pentru mine: îi văzusem marginea abruptă pândindu-mă cu un brânci. Acolo viitorul mi se oprise un timp în loc, nonșalant dar perplex, aproape nemaibăgându-mă-n seamă de prea nerăbdător ce era: hai, mă, ce faci, vii sau ce…?
După ce l-am pocnit peste bot cu bidonul pescarului meu de îngeri păzitori, a dispărut din nou în ceața lui împuțită.
Cam ca Tibor. Chiar, unde o fi ăsta? Gdje si, bre? Mai avem încă multe de tras…

***

Primăvara sârbilor, ca și a noastră, plutea în aer cu același miros al ei de pământ reavăn chinuit, ca o femeie îndrăgostită, dar parcă era mai colorată, mai aprinsă - ori poate așa mi-o arăta lumina aventurii noastre pe care o consideram izbândă, fie și numai pentru că, la dracu, măcar nu am murit.
Mi s-au dat hainele înapoi să le îmbrac, s-au uscat.
-Hajde, našli smo tvoj prijatelj, zise unul din cei trei care m-au urcat, alături de ei, într-o mașină - mă cam zgribulea pe șira spinării faptul că nu mai eram în control asupra a ceea ce urma să se întâmple cu mine. Știam, din auzite, că foarte mulți fugari au fost repatriați fără drept de apel, România și Iugoslavia având un tratat în acest sens. Totuși oamenii ăștia în uniformele lor străine îmi inspirau o oarecare încredere, eram convins că nu există autorități mai recalcitrante decât cele române. Nu știam dacă să mă bucur sau nu că l-au găsit pe Tibor, măcar el să fi ajuns cu bine în afara blocului comunist, Austria sau Italia, așa cum am plănuit. Mă bucuram totuși că nu a pățit nimic în apele alea pline de povești groaznice despre temerari ca noi. Am trecut prin câteva sate, erau ca ale noastre în Banat: străzi late cu iarbă și flori în fața caselor cu ferestre largi și porți mari în spatele cărora se ascundea “oborul”, și aici oamenii “givăneau” la “scamn”, îi auzeam, din mersul lent al mașinii cu un geam deschis, vorbind bănățenește ca în Almăj. Ne-am oprit. A ieșit dintr-o casă, Tibor, cu fața aia a lui veșnic luminoasă, însoțit de doi grăniceri, destul de timorat, s-a așezat lângă mine, pe bancheta din spate. Era mai bine în doi, starea de incertitudine apăsa parcă mai puțin, teama că ne duc ăștia, fedeleș, înapoi acasă, se reducea cumva la "fie ce-o fi", în cel mai rău caz ne puteam propti liniștiți pe ultima redută: eram minori (mai puțin Tibor, cu o mustăcioară)
-Na, că am ajuns și aici, zice.
Mașina s-a pus în mișcare.
-Oare unde ne duc? Nu înțeleg ce-și zic, vorbesc prea repede.
-’Om vedea.
-Pe mine m-au târât curenții, cu o singură labă, am ieșit taman în nasul grănicerilor, și oricum eram rupt de oboseală, da’ tu? Cum de nu te-ai dus la uică-tu cum am vorbit?
-Păi, crezi că mie mi-a mers mai bine? Am ieșit în spatele grădinii unei bătrâne, abia puteam să merg. Sacii s-au spart, au luat apă și s-au udat toate: hainele, banii și actele. M-a luat baba înăuntru să mă ajute, dar a alertat tot satul. Mi-au pus hainele la uscat și mi-au găsit banii.
- Că d’or nu ți i-au luat? Ce dracu să făcă ei cu leii noștri.
- Nu. I-au schimbat. Ăștia toți fac micu’ trafic. Plus că am auzit că, în zona asta, cine denunță un fugar român, nu mai plătește impozitele la casă și mașină pe un an, dacă fugarul e prins.
- Și cât ți-au dat pe un leu?
- Dracu știe, bine că mi-au dat. Dar nici nu contează, oricum nu ne mai sunt de nici un folos, ne-ar fi prins bine pe drum până în Austria, dar așa… Sunt la ăla cu șapcă.
Mașina gonea cu noi pe drum de țară, trecând prin fragmente de pădure, dar fără să se îndepărteze de Dunărea care se mai zărea ici și colo, tot frumoasă. Am intrat într-un alt sat, ba nu, o comună, o comună mai mare: Veliko Gradište am aflat mai târziu că-i zice. Am ajuns cu toții în fața unei clădiri pe al cărei frontispiciu scria mare: Milicija.
-Ma nemoj, am dat de dracu, cred că am spus într-un gând cu Tibor pe când ne-am uitat scurt unul la altul, intrând, ieșind…

***

Se făcuse târziu, un târziu apăsat de incertitudine și speranță, de oboseală, de foame. Teamă nu mai avea de ce să ne fie, știam cu o certitudine inocentă că dacă am bătut Dunărea pe unde era mai lată (pe când credeam că poate ar fi fost, de fapt, mult mai ușor să o bem), puteam bate încă multe altele, dar adrenalina aventurii încă ne bâțâia cu nerăbdare pe scaune, zgâindu-ne la televizorul de pe perete, aflat în biroul de sticlă, în timp ce bâguiam între noi non-sensuri despre cât de foame ne era.
După mai multe întrebări formale, ale căror răspunsuri au fost așezate meticulos într-un dosar, am mai rămas noi doi și funcționărașul chelios aflat în biroul său de sticlă, nu știu ce făcea, rareori își ridica din hârțoage ochii spre noi printr-o pereche de dioptrii groase. Era un sediu al miliției îngrijit și gol, un mediu complet străin pentru noi, mi l-aș fi închipuit mult mai anost.
Se făcuse noapte. Așteptam toți trei, noi nu știam exact ce ori pe cine. Salivam în fața reclamelor sârbești, le știam pe toate de acasă, doar prindeam și noi programul ăsta cu antenele noastre Yagi. Cipiripi…!
Într-un târziu (dar ce târziu !), după ce probabil s-a convins că nu eram pe cale să fugim ori să facem vreo boacănă, sau poate după ce s-a dumirit că dacă treci Dunărea înot și apoi stai ore, multe ore, pe un scaun, musai să te ia foamea, gazda noastră ne-a trecut printr-o ușă, era bucătăria miliției, am dedus noi, foarte curată, și ne-a pus la o masă. S-a scuzat că nu are prea multe și ne-a cerut să ne mulțumim cu niște cartofi prăjiți și pâine. Cartofii erau reci, dar pâinea era…, nu cred că era nici aia proaspătă, dar mult diferită de cea cu care eram noi obișnuiți acasă, era foarte albă și foarte pufoasă, aproape că te întrebai dacă era sau nu de mâncat. Dedusesem repede, prin lentila foamei, că nicicând nu mai mâncasem ceva atât de bun. Și de puțin. Mulțumisem cuviincios neștiind dacă ar trebui măcar să încercăm să ne spălăm, nu știam unde, vasele sau nu.
Pe la miezul nopții, o mașină, care nu era Dacie și de aceea mi se părea de lux, a tras în fața intrării. S-au schimbat ceva hârtii, ceva semnături, ceva cuvinte, ceva priviri, după care am fost urcați în mașină pe bancheta din spate. Goneam cu viteză. Drumul era pustiu și întins. Gândeam între noi, nu îndrăzneam să vorbim. Un post de radio, cu care eram atât de obișnuit, mai alunga din stinghereală și părea că dă subiect de vorbă celor care ne conduceau nu știam unde, speram doar că nu către granița de care abia trecusem. Fiorii necunoscutului mă zgribuleau mai abitir decât curenții de aer care se repezeau, rece, către noi prin fereastra lăsată deschisă de cel ce fuma în dreapta șoferului. În învălmășeala lor haotică, gândurile îmi formau cu greu obișnuitul trafic introvertit.

***

Am ajuns la pușcărie în Požarevac - un oraș cam ca Reșița noastră - o pușcărie-hotel sau hotel-pușcărie, nu știu exact cum să-i zic. Pe la 1 noaptea. Arăta pe dinafară ca un liceu, dar și pe dinăuntru: încăperi-clase înșirate pe stânga și pe dreapta de-a lungul unui coridor bine luminat. Doar că acesta avea și o cameră de primire - ca la hotel. Era gol sau aproape gol, ne-a primit cineva, un civil rămas de serviciu, grizonat, somnoros, ne-a trecut detaliile într-un catastif. Ne prinsese somnul, semn că ne simțeam pe mâini bune. Aveam camerele noastre, parcă ne-ar fi așteptat. Fără cordialități, am adormit numaidecât.
Simțeam cum mă îmbrățișează viitorul, îmi părea prietenos și împăciuitor, m-am trezit duminică dimineață în el. Cel de la primirea de aseară, grizonatul, ne-a întâmpinat acum cu câteva obiecte de îngrijire personală: un prosop, o periuță și o pastă de dinți, un săpun, invitându-ne la baie. Apoi tot el ne-a servit micul dejun într-un fel de sală de mese - spun un fel de sală de mese fiindcă îmi părea ceva mai mult de atât: un ceas mare pe perete, un televizor, un soi de catedră de unde probabil se țineau ședințe și, bineînțeles, mese, unele găzduind partide de șah și table, un stand al presei, reviste și ziare, mi se părea ireal să văd atâtea ziare la un loc, toate libere și colorate. La una din mesele vecine se afla așezat, mai mult înfipt, Dragan, așa îl chema pe cel care nu plecase acasă în weekend, făcuse ceva împotriva regulamentului, se bătuse cu cineva. Hotelul nostru pușcărie era aproape gol fiindcă domnii pușcăriași își petreceau weekendul acasă, urmau să se întoarcă luni ca la serviciu. Dragan era pedepsit. Era între două vârste și purta o mustață neagră turcească arcuită. Când fuma, trăgea fumul parcă până în vârful unghiilor de la mâini și de la picioare, cu o vădită plăcere, ridicându-și întotdeauna ochii spre tavan, într-un fel de mulțumire soră cu un spasm - eliberat, fumul părea fericit, credea că nu mai scapă - mă făcea să zâmbesc de fiecare dată. Mai târziu, împrietenindu-ne întrucâtva, fiindcă îmi crescuse puf de piersică pe fața mea hormonală, acesta îmi adusese o trusă de bărbierit și mă învățase cum să o folosesc. A fost prima oară când am folosit una, am regretat imediat: mi-am măcelărit toate acneele.
Luni dimineață nu se mai simțea atât de gol, au început să vină de acasă. Toți, civili. Ce pușcărie o mai fi și asta? Nu așa mă gândeam eu la o pușcărie. Da, ni se confirmase că suntem într-o pușcărie unde urma să stăm vreo 21 de zile, fiindcă violasem granița iugoslavă, intrasem fraudulos. Cum au ajuns, au și plecat la muncă nu știu unde, pe echipe, nu erau mulți, poate vreo 30, tot civili îmbrăcați, nu exista niciun semn că ar fi pușcăriași, ba chiar fluierau de voie. Aud totuși că nu erau acolo pentru fapte grave, o bătaie pentru o graniță a tarlalei mutată mai încolo, o înjurătură, un pumn în față, nimic foarte grav, nu stăteau mult. Totuși, Dušan, cel care ne-a primit la venire, grizonatul, se spunea despre el că ar fi acolo pentru omor, și-a ucis tatăl nu știu din ce pricină ori accident, era acolo de mai mulți ani și a ajuns administratorul de încredere al pușcăriei, nu pleca în weekend ca ceilalți, doar o dată pe an, ca în concediu. Ce pușcărie!
Pe noi nu ne-a invitat nimeni la lucru, exista teama că s-ar putea să fugim. Vreo două zile am hălăduit pe acolo, printre mese, în sus și în jos între sala de mese și cameră, ne plictiseam cu câte o revistă în mână sau în fața televizorului sau aplecați peste o tablă de șah fără miză. Ploua. Trebuia să facem ceva, dacă ne trimitea înapoi, ar fi fost păcat să nu fi văzut și noi măcar o bucățică din Serbia. Ne-am dus la Dușo, vrem și noi să muncim să nu înnebunim. Omul și-a zgribulit un pic mustața, grizonată și aia, dar ne-a trecut în cele din urmă pe niște liste pentru a doua zi.
-Oare ce ne-o pune să facem?
A doua zi pe la 7, după o cană de ceai și niscai biscuiți, am luat-o pe jos împreună cu alți trei tovarăși de osândă, Tibor a fost trimis cu altă echipă. Fumau, fumam și eu, pe lângă ceai ne dăduse și țigări, cam jumătate de pachet la fiecare.
-Ce bine e la sârbi!
Părea că suntem pe la marginea orașului, urmam o linie ferată nefolosită, împânzită de buruieni. Era cumva cam ca pe la noi: câte o potaie pe ici pe colo, gunoaie aduse de cine știe unde de vânt, potaia umbla prin ele. Casele, în schimb, pe care le vedeam din spate, erau mai îngrijite, nu erau împresurate de cotenețe ca la noi. Dar ce-mi păsa mie?! Mergeam în urma lor, ținând aproape, nici nu știam încotro, erau prietenoși dar nu-i prea înțelegeam, vorbeau foarte repede și parcă își înghesuiau cuvintele unele într-altele în gură, dându-le drumul afară de-a valma, nu îmi dădeam seama unde începe un cuvânt și unde se termină. Mai târziu lucrurile s-au mai schimbat în privința asta. Cred că am ajuns. Am intrat, se pare că într-o fabrică, printr-o poartă mare de metal deasupra căreia era forjat cu litere mari Bambi Keks. O cunoșteam pe Bambi, copilăroasa căprioară nelipsită de pe pachetele de biscuiți din reclamele televiziunii sârbești, Prvi Program, cu care crescusem. În curte, desigur, mirosea a biscuiți, biscuiți calzi, un miros care trecea mai mult prin gură, untos și ud. Fără multe formalități, ni s-a dat de lucru, câte o mască de praf și câte o lopată. Atunci când venea, trebuia descărcat câte un vagon de grâu. Se deschideau ușile laterale prin care curgea grâul, pe platformă, mărunt, liber ca nisipul. Curgea cât curgea, după care noi îl împingeam afară, mai mult cu picioarele. Era prăfos. Un utilaj cu cupă venea și îl lua de acolo, făcând loc următorului vagon.
Veneau rar vagoanele. Le așteptam pe niște băncuțe într-o baracă strâmtă ticsită cu haine de lucru atârnate de jur împrejur. Vorbeau și râdeau mult noii mei tovarăși. Îi înțelegeam parțial, sârba mea de antenă yagi încă se adapta. Uneori se jucau mimând scene sexuale între ei - puritan cum eram, mi se părea revoltător.
Ne-am întors seara pe același traseu, tot pe jos.
-Ma, kako je, Tibore, unde te-au dus, ce-ai făcut?
-La Jugodrvo. Am încărcat și descărcat mobilă toată ziua. Să vezi numa’ ce mobilă au ăștia, îmi era frică s-o ating.
-Măcar nu te-ai îmbâcsit de praf, zic.
Am fost și eu, mai târziu, pentru o zi, cu el, la mobilă. Din echipa lui se vedea mai bine orașul. Zastava și Jugo Florida erau peste tot; se vedeau, totuși, și câteva Dacii. Blocuri oarecum ca la noi: tot cenușii.
Într-o duminică ne-au dus pe toți într-un parc să adunăm frunzele pe care le-a lăsat toamna în urmă. Atunci ne-am întrebat pentru prima oară cum ar fi și ce s-ar întâmpla dacă am fugi, fie la uică-său care să ne ducă în afara blocului comunist, fie să ne hazardăm cu câte un morcov în cur și să traversăm țara până dincolo de granița ei de nord. Ne era teamă. Se zvonea că milicija jugoslavă e cea mai eficientă din Europa și ne-ar fi prins din câteva mișcări, pierzând astfel și eventuala șansă să ajungem în lagăr și de acolo mai departe. Am adunat, cuminți, frunze uscate - mă făceau să mă gândesc la toamna copilăriei noastre.
Altă dată ne-au dus într-o grădină de zarzavaturi, o grădină mare, bănuiesc că a închisorii; nu-mi era nimic străin acolo, văzusem toate zarzavaturile alea și cum se îngrijesc ele la bunica. La întoarcere, Dușan ne servise pește în sos marinat - a mers de minune cu ceapa verde șterpelită și ascunsă în sân; nu știu dacă astea două, peștele și ceapa verde, fac masă bună împreună, dar nouă, gust improvizat, ne-a plăcut - țin și astăzi la combinația asta care mă întoarce la acele momente de fiecare dată.
Țara era în recesiune, dinarii se numărau în milioane.
La Bambi nu toate miroseau a biscuiți cu unt, în beciurile fabricii mirosea a mucegai, grâul aprins trebuia pus în saci și scos afară, de acolo nu știu ce se întâmpla cu el. Pe Dragan nu l-am mai văzut, probabil a fost eliberat, nu și-a luat rămas bun, îmi plăcea mustăciosul; în locul lui a apărut Toma, moșu Toma, brunețel, scund dar bine făcut, cu sprâncene groase - îmi amintea bine de un actor român, Maftei sau așa ceva - vorbea bine românește, ca pe la noi în Almăj, nu aveai cum să nu te împrietenești cu el cu toate că era acolo pentru niște palme date unui vecin - ceva legat de pământ, desigur. Sârbii sunt oameni mândri, calzi și primitori, dar să nu-i calci pe bătături, nu se știu purta cu mănuși.
-Cum e, nea Toma?
-Șie să fie?
-Cum e să fii srbin?
-Eh, cum să fie!? Tot om.
Stăteam fumând amândoi pe treptele cantinei din curtea fabricii, după ce am mâncat prânzul; înăuntru mirosea a ciorbă de legume, afară a unt cald și vanilie. Omul ăsta străin îmi insufla liniște, era întotdeauna foarte calm în tot ce făcea, chiar și în vorbă; îmi era greu să mi-l imaginez pălmuind pe cineva.
-Șie vrâstă ai tu acuma? zice, măsurându-mă.
-Șap’șpie șî câta, îi răspund pe limba lui, care îmi era tare dragă.
-Mânie vinie pră la minie năpoata să mă vadă, îi maido dă sama tă; ci văd copil d-ai buni, vrei s-o vedzi?
-Păi, cum așa, de ce s-o văd? Ai ceva în gând?
-Șciu io?! Poace ț-o plașie șî poace i-o plășia șî ei dă cinie și nu mai trăbă să cie ciemi că ce trimit ăștia-ndărăt la rumuni. Că dacă cie trimit ‘năpoi, vai dă cini-o fi.
N-am zis nimic, ce era să zic?! Desigur, glumea sau numa’ împingea timpul de la spate.
-Șî așa poace afli cum îi să fii srbin, a mai zis.

***

Am știut că au trecut cele trei săptămâni când într-o dimineață au venit niște milițieni (sau așa ceva, uniformă de stat) și ne-au suit într-o mașină, cam ca cea cu care ne-au adus aici. Teama de eșec revenise parcă mai în forță, reîntoarcerea în țară nu putea să fie decât un pumn nemilos dat în față viitorului și ne încerca o emoție chinuită de groază.
-Oriunde, numai înapoi nu, molim te, Bože!
-Nu l-ai ascultat pe moșu Toma, acum stăm cu morcovu-n cur. Măcar să fi văzut fata, cine știe ce ieșea, mă scoteai și pe mine de aici, mă certă Tibor. Dumnezeu ne întinde o mână de ajutor și tu nici nu-l bagi în seamă.
Am tăcut fără replică. Încă credeam că moșu Toma vorbise în șagă și că viața mea nu era monedă de troc. Am tăcut mai departe, egoist.
Eram din nou în drum spre necunoscut, ne aștepta să ne înghită. Copilăroasele noastre lamentări erau cel mult caraghioase, dar pertinente. Totuși, nu realizam cu adevărat gravitatea situației în care ne aflam, viitorul a ajuns din nou la o bifurcație de drumuri: înapoi îngenuncheat sau înainte glorios. Tinerețea lua totul în zeflemea, era aventura vieții noastre pe care o minimizam, neștiutori, cu un optimism superior aproape arogant. Lucrurile nu par atât de complicate privite din chiar interiorul lor - întotdeauna am crezut că ustensilele chirurgului sunt mult mai înfricoșătoare decât durerea pacientului.
Mașina gonea cu noi mai departe, impasibilă, înainte. Înainte o fi?
Nu vedeam nimic afară, mă uitam pe geam dar nu vedeam nimic. Gândurile, nervoase, dar temătoare, se mușcau între ele, dorindu-și parcă să iasă, să ne-o ia, măcar cu câțiva kilometri, înainte peste linia orizontului și să mă scuture de îndoială.
Am răsuflat ușurați când am văzut scris, undeva pe o pancartă, un mesaj de dobrodošli în Beograd, străbăteam marginea orașului, apoi am ieșit din nou și ne-am oprit într-un loc numit Padinska Skela - era o localitate, inițial crezusem că așa se numește lagărul - o clădire modernă, cochetă, chiar futuristică îmbrăcată în sticlă, fără să se ridice de la sol cu vreun etaj. Padinska Skela Logor, tot un fel de închisoare. Am trecut din nou prin demersul hârțogăriei alături de câțiva gardieni îmbrăcați în haina statului, politicoși, amabili, relaxați. Aici era poarta către occident vasăzică, orizontul. Strălucea, peste tot, o curățenie impecabilă, o curățenie hotelieră, domestică, nimic cazon. De la recepție treceai printr-un coridoraș până într-un living uriaș mobilat în partea de mijloc cu mese și scaune, canapele și fotolii pe margine de jur împrejur. Un fel de sală de cinema-sufragerie din care se putea ieși la fumat printr-o ușă culisantă de sticlă - dădeai într-o curte destul de mică, pavată, niște mese și niște băncuțe și aici, mărginită, pe de-o parte, de un zid înalt tencuit și vopsit în alb, care ne separa de restul lumii, și, pe cealaltă parte, de un gard-grilaj, înalt și el, metalic - prin trandafirii cățărați pe el vedeam grădina stabilimentului cu un gazon tuns scurt, străbătută de alei și multe flori, un parc limitat pe partea din spate de un gard viu verde, coafat în linii drepte.
Dacă așa arăta occidentul, mie îmi cam plăcea, deși părea că și ăsta tot cu îngrădiri funcționează.
În living pe perete, chiar la intrare, era un televizor mare, nu mai văzusem până atunci altul mai mare, alături de care se lipise un afiș pe care sta scris cu litere groase, categorice, Zabranjeno pušenje și Fumatul interzis. Am înțeles imediat de ce era scris și în românește: cei mai mulți fugitivi de aici eram români; acum nu prea mulți, 20-25, poate 30. Cică au fost mai mulți, e încă primăvară devreme și urmează să tot vină, mai la vară. Au fost și albanezi; aceștia nu erau repatriați fiindcă, în Albania, fugitul din țară, echivalentul trădării, era pedepsit cu moartea, lucru dezaprobat de O.N.U. - știind asta, albanezii nu aveau nicio reținere în a fi răi, violenți; orice conflict, cât de mic, între un albanez și un român era sancționat cu repatrierea românului. Dar noi am fost norocoși, nu era nici un albanez. Era, în schimb, un bucureștean, unul aidoma albanezilor: rău, gălăgios, captând ușor centrul atenției, mereu pus pe gâlceavă, plin de cicatrici lăsate de cuțit, se zicea despre el că și-a petrecut copilăria prin școala de corecție și, mai târziu, în pușcărie; pe ăsta, “să moară mama", nici occidentul nu-l mai putea remedia, a fost trimis, subit, înapoi acasă.
Patul în care dormeam era într-o cameră împărțită cu un timișorean și un irakian, ne înțelegeam bine, timișoreanul știa trucuri cu cărți de joc, m-a învățat și pe mine câteva. Irakianul, Magit, era student în Beograd și trebuia să stea în lagăr pentru a-și prelungi viza, vorbea sârbește foarte nostim mai ales când spunea bancuri, știa multe. M-a învățat cum mi se scrie numele în arabă și că anabahebak înseamnă te iubesc.
Nu mergeam la muncă, nu făceam nimic; televizor, șah, table și multe povești printre țigări tot atât de multe, și aici primeam câte un pachet de Vikend în fiecare zi. Ce bine e la sârbi.
-Mă, degeaba te dai tu mare că te lași de fumat oricând, dacă o ții tot așa, o să cam devii dependent. Timișoreanul nu fumează, dar le-a zis ăstora că fumează ca să ți le dea ție.
-Ei, mă prostesc și eu. De plictiseală.
Așteptam. Trebuia să trecem toți, pe rând, printr-un așa-numit interviu, acolo trebuiau date motivele care ne-au făcut să fugim din România și trebuia stabilit dacă eram persoane de bună credință - cel puțin așa ne spusese cineva că urmează să se întâmple, cineva care trecuse deja prin acest supliciu și își aștepta verdictul. Verdictul putea fi fie repatrierea, fie cazarea într-un hotel O.N.U. (așa-i zicea) pentru o săptămână sau două, de unde imigrantul era îmbarcat pentru țara adoptivă - suna tare bine partea a doua, ne înflăcăra. Ajuns la acest hotel, știai sigur că nu te mai trimitea înapoi în țară, erai scăpat, salvat - îmi suna ca o mântuire. Motivele nu trebuiau să fie economice, ci strict legate de regimul dictatorial care ne îngrădea și ne asuprea viața. Ni se mai spusese că la interviu, pe lângă cel cu întrebările, va fi și un psiholog, care va sta deoparte și ne va studia fizionomia și mimica feței în timp ce răspundeam întrebărilor - ne va compara răspunsurile date la interviu cu răspunsurile date pe o foaie de hârtie atunci când am ajuns în lagăr, căutând adevărul, respectiv minciuna. Mai spunea că psihologul era, de fapt, o doamnă care a studiat psihologia la Cluj, îi știa chiar și numele, eu însă l-am uitat.
Dacă până acum toată escapada asta părea o aventură cu care să ne fălim mai târziu la nepoți, acum aceste informații ne puneau viitorul într-o lumină serioasă, gravă, sumbră chiar. Ce șanse aveam eu, un minor semirăsfățat, care n-a avut, la propriu, nici cea mai mică interacțiune cu regimul represiv, să trec acest interviu, să conving că România nu mă merită? Trebuia inventat ceva, ceva plauzibil. Dar mă temeam că nu mă pricep. Chiar și acum mă tem că rândurile astea, dacă le vei citi vreodată măcar până aici, te vor omorî încet de plictiseală, vei căsca amorțit și platonic, fiindcă nu mă pricep să le inventez, să le colorez, să le fac interesante sau măcar plăcute la citit; sunt exact așa cum le-am trăit, le scriu cu inima, fără nicio intenție de-a te bine ori prost dispune.
După câteva zile lungi, am intrat și eu la acest interviu mult așteptat. A fost destul de exact așa cum ne-a fost descris: un domn în spatele unui birou plin de hârtii dezordonat stivuite, punea întrebări care aveau nevoie de răspunsuri lungi și detaliate. Pe margine nu a fost o doamnă așa cum am crezut că va fi, ci tot un domn, tăcut, încruntat, scrutător, intimidator, lipit de perete, parcă se vroia confundat cu acesta, rezemându-l.
Încurajator, mi-au dat un pahar cu apă, era călâie.
-Ce-o să le spunem? De ce dracu am fugit?
-Habar n-am. Am făcut ceva la școală, am înjurat pe Ceaușescu și ne-au bătut.
-Sau mai bine le spunem că am vrut un casetofon nou, dublu și stereo, mare cât șifonierul de nuc al bunicii și, ce să vezi, la Oravița la piață nu mai erau, așa că am încercat la sârbi peste Dunăre, n-am știut că nu-i voie și că asta poate face buba…, râdeam pe înfundate cu doar o zi mai devreme.
Nu-mi mai aminteam ce exact am scris pe A4-ul ăla când am ajuns aici, ce bazaconie sfruntată, dracu a știut că trebuia memorată, așa că a trebuit să improvizez, să țes cumva o poveste - mi-au ieșit, cred, doar câteva frânturi, cum că am fi mâzgălit caricaturi anti ceaușiste pe pereții școlii, cineva ne-a pârât, altcineva ne-a luat de la școală și ne-a interogat cu câteva upercuturi, părinții au avut de suferit, fie la lucru, fie în sânul partidului din care, mai târziu, au fost excluși, lucru care a adus rele repercusiuni, mai ales salariale, și multe alte asemenea prostioare imaginate, toate cam bâguite. Speram că, fiind cei mai tineri din tot lagărul, singurii liceeni, speram că istorioara mea era unică, nemaiauzită pe acolo până acum și, deci, că îi va convinge de imposibilitatea de-a mai trăi în România. Domnul de pe margine nota, mă întrebam ce, probabil tot, fiecare cuvințel, și mă oripilam la gândul că poate notițele alea, în cazul repatrierii, vor ajunge, Doamne ferește, pe biroul vreunui împuțit de securist român.
-Băi, când ai ieșit de acolo erai la față ca pișatu’ de pe fundul wc-ului înainte să tragi apa, îmi zise Tibor mai târziu și cred că nu glumea.
-Păi, cam așa m-am și simțit. Stai să mă vezi după ce tragi apa.
Frații penticostali nu erau repatriați, se știa despre ei cât de asupriți sunt în dictatura din România. Erau câțiva și aici, o familie cred. Unul dintre ei, cel mai tânăr, mai stătea cu noi la taclale. Îmi spuneam că poate ar fi trebuit să mă dau și eu penticostal - cât de greu putea fi? - penticostală era și bunica, tot ce știam despre Dumnezeu era de la ea, dar probabil că nu suficient cât să trec testul ăstora. Citea băiatul ăsta toată ziua, la modul cel mai serios, din biblie, de cele mai multe ori murmurând. Uneori se aduna toată familia și cânta cu nonșalanță și cu niște cărțulii în mâini, de-ale lor întru izbăvire. Ajutați de comunitatea de penticostali, vor ajunge negreșit în America sau Canada, nu știu dacă și în rai. Ce bine de ei!
Miercuri seară. Se juca ceva important, un meci mare de fotbal, o semifinală sau poate o finală, undeva pe unul din marile stadioane ale Europei, toată lumea era în priză, intrase în prelungiri o dată cu meciul. De obicei, eram trimiși în camere la culcare la ora 9, astă seară însă gardianul nostru ne-a lăsat la meci în fața televizorului, înduplecat de rugămințile celor mai entuziaști dintre noi, dar și de, cred, cele câteva beri pe care le avea în față.
-Dacă vrem să o tăiem, acum e momentul: ieșim la o țigară și sărim peste gardul cu trandafiri, e ușor de cățărat. Celălalt gard e și mai ușor de sărit, câțiva spini. Apoi ne tot ducem, o luăm spre uică-tu sau poate direct spre nord.
-Și cum facem asta? Banii și actele ne sunt la ăștia. Pe jos? Mai bine stăm cuminți, poate am trecut interviul cu bine.
-Nu știu, mă cam îndoiesc, prea se uita nu știu cum ăla de la interviu la mine, nu cred că a crezut o boabă din ce-am zis eu acolo.
-Dă-l în mă-sa, de ce să nu creadă?! Mâine poimâine ne-or da și nouă rezultatul, penticostalii sunt la hotel acum bine mersi.
-Să nu ne pară rău, altă ocazie ca asta poate nu mai pupăm.
Ne-am uitat cuminți până la sfârșit la finala sau semifinala aia, despre care n-o să-mi amintesc niciodată cum s-a terminat și nici măcar cine a jucat cu cine. Îmi era gura amară de țigări, semn rău.
A doua zi, pe la prânz, am fost repatriat.

***
Ploua din nou, mărunt și des, sumbru, oblic, în mine și de jur împrejur, lăsând tabla dubiței în care ne aflam să cânte a deznădejde, a dezamăgire, a vis dărâmat, decapitat. Ploua din nori negri, grei, mâhniți, parcă prea devreme.
Lângă mine, la fel de plouați, un tip din Reșița și încă doi nu mai știu de pe unde, trecuți toți bine de vârsta majoratului. Cei doi erau resemnați, au mai fost prinși încercând să treacă și știau exact ce îi așteaptă. Cel din Reșița, însă, plângea de mama focului, plângea cu adevărat, repetându-mi că eu sunt minor și scap, dar el are 25 de ani și îl vor ascunde. Uitasem de mine, mă apucase mila de el.
-Poate scapi, dacă ești la prima abatere, i-am spus, dar nu cred că l-a mângâiat asta cu ceva.
Nu vedeam nimic afară, fie geamurile dubei erau camuflate, fie nu avea geamuri, dar știam că drumul e prost, cu gropi, ne hurducănea fără milă - nu putea fi altfel, doar ne îndreptam spre România.

***

Stamora-Moravița - moartea unui vis, sfârșitul aventurii, libertatea bătută în cuie. Eram cetățenii recuperați, copiii pentru care doar partidul știa ce e mai bine, eram oile negre rătăcite readuse la lumină, o lumină ea însăși cu ochii scoși. Eram salvați de iluzia occidentului inamic și depravat, eram trași înapoi din fața degradării morale și spirituale. Era cât pe ce să ne piardă mirajul falsei libertăți, mirajul propriei opinii, mirajul opțiunii. Partidul ne va izbăvi, cu siguranță că ne va izbăvi, dar, desigur, pentru asta trebuia, mai întâi, să ne bage în acid acetic sau în clor sau în ceva zeamă purificatoare, măcar cu picioarele dacă ești minor.
Astfel de gânduri mă treceau când am ajuns în vama românească. Totul părea ostil, chiar și florile plantate formal în rondouri printre cele câteva bănci aflate, și ele de formă, pe lângă clădirea împopoțonată cu steaguri tricolore și un “bine ați venit” ipocrit la intrare.
Ne-au pus cătușe. Ne-au separat. S-au semnat hârtii, s-au schimbat replici protocolare. Soldații mă priveau cu ochii pisicii gata să se joace cu șoricelul prins la brânză, eram inamicul poporului.
Nu au avut o mașină, a armatei ori a miliției, disponibilă. Așa că am făcut autostopul. Trebuia să ajungem la locul pe unde am trecut granița, să reconstituim infracțiunea - Pojejena ținea de Moldova-Nouă, acolo trebuia să ajungem. Cu mâinile la spate, încătușate. Escortat de un mustăcios cu chipiu și doi soldați cu pm-urile la piept. Ce pericol însemnat trebuie că eram. S-au găsit destui binevoitori (ce nu face obștea pentru pedepsirea inamicului ei?!) care să ne ducă din sat în sat până în Oravița, ba cu o rabă, ba cu o teleconstrucție, în care mă lăsau înadins să urc (și să cobor) singur, cu mâinile la spate - de efort și smucituri, cătușele s-au strâns și mi-au învinețit mâinile. Am început să mă panichez când în mulțimea din autogara Oravița am recunoscut concitadini, era zi de piață sârbească; cu capul aplecat am sperat ca părul destul de mare să-mi acopere fața, mă miram și mă bucuram că nu m-au tuns până acum jigodiile astea patriote.
-Da’ desfă-i, maică, alea un pic că, uite, i s-au ‘negrit mâinile, așa copil tânăr… zise, cumva revoltată, o tanti cu basma ce vindea ceva verdețuri pe o pătură. Poate de rușine ori poate de băiat bun ce era, dragu’ de el, cel cu chipiu, șefu’ cu cheile, s-a îndurat să-mi destrângă cătușele - abia atunci mi-am dat seama că mă dureau mâinile. Dintr-odată m-am pomenit cu o țigară înfiptă între buze - un necunoscut tocmai închidea pachetul din care a scos-o și mi l-a băgat în buzunarul de la piept. De unde știa că fumez?
-M-am gândit că ți-ar prinde bine una, la cum arăți. Te apuci acum de fumat, dacă n-ai mai fumat, zise și n-am mai apucat să-i mulțumesc că soldații l-au și îndepărtat ca de ciumă, ofensați.
-Ho, mă, că nu-i foc, zise omu’ și plecă.
Nu prea mi-a prins bine, țigarea mi se lipise de buzele uscate și îmi băga fumul în nas și în ochi. Mai târziu unul din soldați mi-a luat, fără nicio vorbă, pachetul de țigări din buzunar, era un Porto sârbesc.
Timpul meu părea că a stat, nu știu cât să fi trecut, poate minute, poate ore până să fi luat autobuzul de Moldova- Nouă - era același de acum două luni când, pe aceeași rută, cu capul sus, speranța se punea în mișcare, calul răpciugos prindea aripi. Bine măcar că nu mai trebuia să facem autostopul. Unii cu milă și reticență, alții cu repulsie și întrebători, toți pasagerii se holbau la mine - da, știu, eram inamicul poporului - tot cu capul în pământ (trebuia să arăt spășire, nu?)