Ideologia românismului a fost fundată pe unitatea de limbă și credință. De aceea, în perioada interbelică din secolul XX, literatura și credința ortodoxă a religiei creștine constituie cei doi stâlpi a ceea ce a fost recunoscută pe plan istoric și politic internațional națiunea română. Astfel se explică apariția unor opere literare de valoare universală și construirea unei instituții ecleziologice în spațiul românesc în prima jumătate a secolului al XX-lea.

După perioada de autoritarism politic din a doua jumătate a secolului al XX-lea, care a centrat tânăra ideologie a românismului pe conceptul de națiune ancestrală pentru a argumenta noua orientare politică, nici literatura, nici credința nu au mai excelat. Nume și opere literare au fost, însă fără a fi valorificate, cum de altfel, însăși arhitectura creștină pregnant ortodoxă, și nu numai ea, s-au manifestat adaptându-se în forme distincte noilor realități sociale.

Începutul celui de-al treilea mileniu, în care sistemele acestui ev întunecat s-au prăbușit, au găsit ideea și ideologia de românism disputată între generațiile care continuau să creadă într-o lume autoritară, deși purtau în suflet o credință nemărturisită, o altă generație intermediară, care își căuta a construi viitorul din resturile și ruinele unei lumi care încă trăia în himerele trecutului, și o generație tânără, care se informează și se construiește din surse pe care nu le mai controlează ideologia nici unei structuri politice sau ideologice, lipsită de o imagologie care să îi transmită mesaje ca certitudini din care să își construiască identitatea, unitatea și viitorul.

Această ultimă generație nu se mai raportează unui proiect de țară, unor valori de credință, unui posibil viitor în care limba de comunicare constituie o valoare identitară, ci acea limbă care este vorbită în cât mai multe regiuni, zone, continente. Ca atare, limba în care s-a născut ultima generație nu mai comportă valoare identitară capitală. La fel și credința. Contează numai ceea ce simți în suflet și nu o religie majoritară impusă de o perioadă istorică, culturală, de o societate, politic sau de oricare altă natură cu pretenții naționale.

Aceste câteva gânduri despre involuta idee de românism de-a lungul ultimului veac, ar trebui să atragă atenția acelora care trăiesc azi în această parte de lume spre a se organiza, cât mai este timp, în vederea reconstruirii acestei lumii în care trăim ca parte a spațiului global care nu mai poate fi limitat la limba vorbită și la credința mărturisită.

În acest context, pentru ca Biserica Ortodoxă să rămână un stâlp în această parte de lume, care se exprimă în limba română a vlahilor, trebuie să își asume responsabilități misionare prin care să trezească în conștiința celor ce o vorbesc rolul pe care îl are limba în construirea unității religioase, culturale, sociale și identitare a acelora care o vorbesc pentru a-și păstra, pentru a le fi recunoscute valorile credinței în care trăiesc. Altfel, ideologia românismului care a început în urmă cu mai mult de un veac și în numele căreia s-a construit această țară în care ne clamăm drepturile de cetățeni ai lumii, nu mai are viitor.

Limba și credința, ca edificii ale unei istorii numite românești, nu mai sunt suficiente pentru ca generațiile de azi să vorbească, să creadă, să propovăduiască și să proslăvească ideologia românismului ancestral. Este necesară fie o redimensionare a literaturii și credinței în contextul reconstruirii imagologice a ideii de țară românească, fie turnarea acestor principii străvechi în cofrajul unor noi pilaștri valorici, construiți din alte materiale decât cele pe care ne-am sprijinit până acum și, de ce nu, adăugarea unora noi, viabili și mai credibili.