poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2022-01-30 | |
Au trecut aproape 3 luni, dar eu nu am reușit să accept emoțional faptul că mama s-a dus.
Rațional știu ce s-a întâmplat. Doar am văzut cu ochii mei cum s-a scurs din ea puțina viață pe care o mai lăsaseră Covidul și spitalul patriei din Bisericani. Am auzit clipocitul tot mai stins al ultimelor ei picături părăsind clepsidra care i-a fost hărăzită. Doar că încă nu m-am obișnuit cu lumea așa cum a rămas de goală fără ea. Și nici măcar nu pot spune că am fost fiul superiubitor sau că am avut relația perfectă, sau măcar intensă. Doar că era acolo. Era mereu acolo, un umăr imaginar pe care aș fi putut pune capul. Să ne înțelegem. Nu am pus nicicând capul, în ultimii 30 de ani, pe umărul ei. Dar până acum 3 luni aș fi putut să o fac. Și azi nu mă pot obișnui cu gândul că această oportunitate a dispărut. Că nu am făcut-o când încă se putea. Căci, știm cu toții, nu există alt umăr mai moale pe care să îți rezemi fruntea decât cel al mamei. Mama era profund religioasă. Credea în viața de apoi, în forța de izbire a acatistului. Chiar credea că rugăciunile ei pentru mine și pentru Toma, pentru nepoții ei, contau. Că erau o contribuție validă. Cine sunt eu să o contrazic? Mâine mă întâlnesc cu Toma să o comemorăm. Cu abracadabra ortodox, cu zgâlțâit coliva, cu făcut de cruci. Chestii care i-ar fi plăcut să știe că se vor face pentru ea. Pentru care contează pe mine. Dar, poate, cel mai mult cred că i-ar fi plăcut să știe că noi, frații, suntem câteodată împreună. Ca în zilele luminoase când veghea ea asupra noastră. Ceea ce poate că și face. Și, dacă sufletul ei o mai exista sub vreo formă sau în vreo dimensiune transcedentală, poate că văzându-ne mâine rugându-ne, tura asta, noi pentru ea, va zâmbi. Cu zâmbetul ăla bun al ei care nu pot eu să accept un ruptul capului că putrezește.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate