Viața ca suflarea umană sau ca foc care dă viață arzându-și propriul sine spre a deveni lumină din materia întunericului, este ca atunci când sufli în vreascuri spre a da naștere din scânteia luminoasă unor flăcări care își revarsă lumina, căldura și mistuirea spre a își consuma ființa fără să își fi propus, ci numai pentru că aceia care le pot vedea, adică simți, își pot aprinde ființa din neființa lor, cu alte cuvinte, își desfac întunericul și frigul propriei ființe spre a-l transforma în lumină și căldură. Este cert, așadar, că o simplă suflare în sâmburele strălucitor al materiei poate să aprindă viața, să o facă să ardă până la mistuire. De aceea, suflarea relevă faptul că în materie focul ca viață stă dintotdeauna așteptând să fie aprins. Materia, în integralitate, este de fapt o flacără imensă a vieții care arde fără a fi văzută. Suflarea nu face altceva decât să ofere străfulgerarea materiei tuturor percepțiilor prin care viața se poate manifesta. Prin urmare, suflarea are capacitatea de a preface în viață ceea ce nu poate fi rostit în cuvinte, pentru că a sufla în ceea ce este lipsit de lumină spre a fi aprins, adică spre a-l face să ardă, înseamnă a îl exprima, a-l rostui, a-i da formă, a-l face viu. Suflarea are aici rolul de imaginație, pentru că descoperă, dă la o parte praful care face opacă esența lumii spre a-i pune în evidență strălucirile, așa cum nimeni nu le-a mai gândit. A sufla spre a aprinde un foc viu, așadar, înseamnă că suflarea poartă în sine limbile acelui foc, fiindcă, așa cum nu poate exista cenușă în lipsa materiei pe care o arde, tot astfel nu poate exista foc în lipsa scânteii inițiale care îl aprinde. Prin urmare, din suflare începe prima și ultima aprindere din care scânteiază focul viu și, totodată, toată cenușa în care și din care acel foc, acea scânteie, suflarea, și-au acumulat ființa spre a o dărui prin sine sieși și din sine. Suflarea, ca atare, se constituie într-o forță care exprimă dimensiuni de care avem nevoie spre a ne defini ca ființe vii, pentru că, în calitatea de flacără a focului, sunt cuprinse sensuri și orizonturi care nu pot fi exprimate în nici un alt fel. De aceea, suflarea din care naște focul este simbol deplin al vieții dar și al lipsei acesteia. De fapt, focul izvorât din suflare face în același timp același lucru, datorită faptului că dăruiește lumină, căldură, intimitate, protecție ș.a. și cere totodată în schimb toate pe care le dăruiește spre a-și păstra ființa. Dar, indiferent de cât de mult cere focul pentru a oferi, pentru a fi aprins și, de multe ori, pentru a-și păstra flacăra, adică a se arde, mereu și mereu are nevoie nu doar de materia din care își ia ființa, ci, în chip incipient, pentru fiecare limbă de foc, este necesară o suflare inițială, primordială, fundamentală care să îl ațâțe, să îl provoace la a exista, care, de fapt, este întreaga sa ființă. Focul este etern viu nu pentru că arde, ci pentru că există o suflare care îl aprinde mereu, în fiecare fir al ființei sale. Trupul focului nu este flacăra pe care o percepem, ci întunericul din care își procură lumina. Tăcere lipsită de sine. Adânc fără dimensiuni. Întoarcerea centrului în margini și pășire a drumului în cale.