Duminica femeii samarinene sau duminica apei curățitoare, în înțelegerea mea, mă trimite cu gândul la lucrarea de a da naștere în sensul în care o împlinește femeia. Și mă gândesc, în acest context, că, se poate face referire la faptul că, în același fel în care semănătorul își seamănă sămânța în pământul pe care îl are în proprietate, și aceasta fiind femeia de data aceasta în general, este îngrijit, păzit și servit cu toate câte are nevoie spre a rodi, aduce viață nouă din sâmburele care i-a fost îngropat în pântece.
Fiindcă întreaga poveste, din această perspectivă, comportă dimensiuni cosmice pentru că femeia samarineană este, metaforic vorbind, purtătoare de covată, adică de pântec în care este transportată esența vieții, în sensul de vas care poartă materiale primare, devine evident faptul că principalul rol al femeii constă în a adăpa ființa lumii.
Sinteza acestei lucrări inefabile este succint expusă în întâlnirea dintre Cuvântul dumnezeiesc și purtătoarea de pântec pe care o descrie, în problematica propusă, textul biblic creștin.
Tema centrală a întâlnirii dialogale dintre rostirea cerească a Fiului lui Dumnezeu și femeie, care comportă evident, prin natura sa, universala caracteristică de a fi Născătoarea de Dumnezeu, se rezumă, dincolo de semnul închinării ca recunoaștere a manifestării dumnezeiești, la capacitatea de a naște, de a da naștere din apă și de a fi purtătoare a infinitei dimensiuni a apei care stinge setea nesfârșită a focului prin care tot ceea ce este poate fi privit în chipul arderii infinite. De fapt, este relevat rolul femeii care oferă lumii pe Dumnezeu ca vedere prin faptul că îi naște Acestuia pe fiii Săi ca flăcări pe care le poartă în sine devenirea materiei.
Dar, este și mai mult decât atât, pentru că femeia nu poartă în sine izvorul vieții dumnezeiești – cu toate că procreează prin acesta – ci poartă, de fapt, toate câte le transformă din existența sa trupească și sufletească în ființa sa din timpul actului creator. De aceea, femeia nu este nici izvorul și nici gura lucrării dumnezeiești prin care se exprimă lumea, ci este mijlocul curățitor prin care lumea se transfigurează permanent.
În acest sens, femeia samarineană care merge să își umple vasul cu apă de la fântâna Cuvântului, nu face altceva decât să mărturisească faptul că apa pe care o caută este apa care stinge aprinderea trupească a trăirii și că, de fapt, în adâncul acestei trăiri, ca în cel mai nepătruns loc posibil pe care îl poate exprima cuvântul omenesc, se află orizontul existențial al nesfârșirii.