Ben Cioglu și-a încheiat misiunea, rămâne în text.
Aici sunt doar eu,
într-o muțenie semănând
cu pulverizarea prafului de pe obiecte familiare,
îmi ispășesc vina de-a fi încercat să trăiesc în miez de cuvânt,
iau distanță de somnul
în care se concentrează răul unei lumi care ucide speranțe.

Și totuși, fără Ben Cioglu n-aș fi ajuns aici,
spre-a vă spune cât de aproape aș fi vrut să vă simt în depărtarea voastră,
cât aș fi vrut să fiu înțeles, iertare cerându-mi Domnului
pentru tot ceea ce-am lăsat hrană pustiului,
pentru întârzierea-n cuvânt,
poate din dorința de-a-i feri lamura de orice atingere necurată
(răstălmăciri, vanități, dispreț și alte semne ale rătăcirii de substanța cuvântului).

Misiunea e de-acum doar la mine,
trebuie să-mi ispășesc îndrăzneala de-a visa, poate,
mai mult decât permite țărâna simplă a alcătuirii mele,
decât pot visa
oasele, tendoanele, fluxul sangvin și creierul din biata mea alcătuire
să se-ntindă către nesfârșire,
decât însăși liniștea care-ar putea să răzbată dincolo de hotarele morții.

Și nu știu dacă propriile gânduri ar putea fi salvate vreodată
în fișierele neperisabile ale timpului,
nu știu dacă durerile și-au găsit materia potrivită
prin care să pășească demne în viața ideilor.
Însă, atât cât am apucat să știu v-am spus și vouă, celor asemenea mie,
celor atât de puțini, acaparați de propria voastră singularitate.
Pentru aceasta, din propriul său text, ar putea depune mărturie Ben Cioglu.