îmi ascult inima cu clopotul stetoscopului
și mă gândesc
că probabil unii cred că inima seamănă cu clopotul,
că răsună când omul intră într-un loc de rugă și sfințire cu inima
și de aceea o parte din stetoscop se numește clopot.

plouă. e vreme rea de pandemie, se zice.
mergând pe drum o femeie plângea cu glasul tare o rudă moartă.
așa era mereu, și în vremuri obișnuite, cineva mereu se plânge. păcat.
o inimă de turtă dulce,
asta visam când eram copil și bunica povestea
despre iarmarocuri din timpul dinainte de primul război.
secolul 20 și urâtele răni ale războaielor,
visul de pace universală al unui copil care tremura de timiditate
în fața profesorilor. asta eram. nu întrebam nimic.

o inimă mare și roșie. căprioara ieșind din foșnetul porumbiștii,
aproape de calea ferată. eu privind pe geam în afară.

fusta mea albastră, generos de lungă și ca un clopot, pe lângă tren.
eu privind pe geam înăuntru.
clopoțelul recreațiilor sau pauzelor lungi,
mirosul de săpun al sendvișurilor din trăistuța albă,
cineva care știe să coasă inimile, să peticească cu glazură roșie și albă,
altcineva care înfige acele în pernița ca o inimă,
cineva care dăruiește mărțișoare – coșari și ghiocei, trifoi și inimioare,
străpunse de săgeată, cât mai convențional.

inima mea bate normal și îmi place să o ascult,
am înțeles că sunt la mine acasă atât timp cât mai pot să văd
dincolo de ziduri și de coaja tandră a lucrurilor.
lumina. ceva bun și curat. profilul unei idei platonice.
cât timp mai pot asculta dincolo de frontierele sunetului.
ascult un cântec vechi, atât de vechi încât s-a săpat în memoria mea,
călătoresc pe șinele nervilor prin care mă aud pe mine însămi.
ultimul mohican cu urechea la pământ.
o inimă mai tânără decât trupul.

închid ochii și urechile și caut ceva frumos, o urmă de animal în ploaie,
un bob de apă prizonier pe firul ierbii, mic diamant, mic curcubeu,
mică tresărire pe limba păsărilor
și cos sub pleoape cămeși de iarbă vie, cu muguri noi bătute.