balada miorița. are peste 2.000 de variante, din albania în ucraina și din maramureș la salonic - în spațiul locuit cândva de traci. texte străvechi… întrebare modernă: de ce se lasă omorât ciobanul mioritic, în măsura în care oaia năzdrăvană îl atenționează asupra intenției celorlalți doi păcurari? de ce?

teza de doctorat a filologului ştefania mincu, tipărită în volumul ”miorița – o hermeneutică ontologică”, arată că textul pe care toți copiii îl învață în școală sub formă de poezie a fost cândva un ritual de inițiere.

mesajul din cartea mai sus amintită: nu este vorba despre o crimă, ci despre moarte ritualică.

”simularea morții este o practică legată de pubertate și pe cea a admiterii – cu drepturi egale – între păstori. orice este înainte de a suporta rigorile simulacrului de moarte presupus de ritual. toate textele vorbesc cu prisosință de situația în care unul dintre păstori este sau și pentru ca el să capete statut de egalitate cu ceilalți, i se înscenează un ritual în aparență violent și obscur, se pune la cale un omor sângeros și secret pe care îl acceptă fără să crâcnească – ca dovadă că îi cunoaște funcția și necesitatea”, explică ştefania mincu.
adică, făptuitorii ritului nu-l ucid nicidecum pe “al treilea”, ci doar îl aruncă în “săbiile” sau “lăncile” fricii de moarte cu scop terapeutic de "trezire", de “renaștere”, de “maturizare”.

un obicei existent și astăzi în zona brașovului, practicat de bobotează sau în apropierea acestei sărbători, citat în carte, constă în apucarea fără veste pe la spate de către doi inși a unui al treilea și aruncarea acestuia în sus, violent, precum și imediata stropire cu apă, tot prin surprindere. aruncarea în sus, sau "aruncarea în suliți”, conform unor variante ale mioriței, sunt puse de autoare în paralel cu obiceiul dacic pomenit de istoricii antici: erau aruncați în suliți pentru a merge la zamolxe. ştefania mincu presupune că acest obicei nu putea fi decât un simulacru de moarte, un fel de variantă a mioriței, altfel nu se poate explica dispariția lui în totaliate, deși a fost descris cu atâta acuratețe de herodot. o altă formă în care s-a păstrat miorița este cea de descântec, pomenită la ciobanii aromâni.

de ce este nevoie de asemenea ritual?
”din raporturile cu moartea derivă toate celelalte moduri de a fi în lume ale omului”, explică autoarea. un om scăpat de angosa morții este unul liniștit, împlinit. de asemenea, miorița conturează o etnie, deoarece texte de acest gen nu se mai întâlnesc la alte popoare din zona noastră. doar la români și aromâni… practici cu funcții asemănătoare, dar nu identice, ar putea fi doar cele ale “kanun”-ului albanez.

”odată cu publicare tuturor variantelor cunoscute – care astăzi depășesc cifra de 2.000 – nu mai putem vorbi de , ci cu adevărat de un corpus textual al unei realități extratextuale, care este lumea tradițională mioritică. mesajul mioritic presupune o existență colectivă nestatalizată, deși foarte uniformă etnologic, pe un vast teritoriu, evident mai mare decât românia de astăzi”…
cu alte cuvinte, etnicul a fost cândva o forma culturală de inițiere în scopul înțelegerii taine tainelor: moartea.
în țara baladei miorița…