Deschid ușa către grădină. Lumina intră cu totul, cu trupul ei de forma unei uși săpate în zid. Lumina umple camera cu adevărat doar pe mijloc, restul e penumbră sau umbră. Muzica umple întreg trupul omului, deci și prelungirea sinapselor lui cu restul universului – acel trup eteric cu rămuriș dendritic, acel copac metafizic crescând dinspre spiritele de demult, precum crucea de pe Golgota peste craniile altor condamnați, ale primilor oameni, către norii pe care îi suflă mai departe aceeași muzică, la fel cum vântul suflă în vela unei iole.

Închid ușa către grădină. Muzica este cu mine, în casă, și umple fiecare colțișor, toate cele văzute și nevăzute. Lăcașul în piatră al sufletului e despicat de sunetul ce prinde forma expresiei instrumentelor muzicale. Încerc să cânt în gând – dar nu pot decât să imit pianul sau vioara și ceva din propria mea voce, fără cuvinte. Nu pot cânta fără un sunet.

Din ce în ce sunt mai conștientă că muzica se aseamănă cu lumina, face loc luminii printre alte miracole. Trupul meu e ca mușchiul pădurii, ca mranița umedă și rece unde cresc ferigi și ciuperci, iar muzica primește influxul nediferențiat al vieții și îl transformă în produse finite, frumos cizelate. Trupul meu e pământ, muzica îl face să fie pădure. Muzica e hrana trupului prin darul luminii care îi dă cheia și prin corpul omului, cutia de rezonanță.

Am crescut fără muzică, dar, când am descoperit-o, mi-am amintit de mine. De ce? Este oare muzica singurul limbaj al sufletului? Singurul care urmărește dinamica vieții afective, la fel cum cartograful urmărește linia principalelor forme de relief, înălțimea munților, adâncurile mărilor? De ce oare mă recunosc, de ce am impresia că muzica punctează exact ceea ce am simțit și eu mai mult în trecut?

În timp ce literatura se adresează intelectului verbalizant, iar pictura și sculptura imaginației care receptează forme, în general abstracte, simbolice sau emblematice, muzica se adresează direct sufletului, acelor combinații indicibile de cald și rece, dulce și amar, duios și violent, colorat sau cenușiu, tuturor necuvintelor și nespuselor patimi sau clipe de grație, într-un discurs magistral, ca o rețetă magistrală prin actul dirijoral, orchestral sau solistic, care se individualizează, ca orice obiecte artistice, prin receptarea lor de către public. Interpretul prepară rețeta magistrală, iar auditoriul o adaptează propriilor nevoi.

Ca și celelalte arte, și muzica a fost destinată publicului alcătuit din mai mulți spectatori, nu doar pentru unul singur. În prezent aparatele de redare a muzicii pot funcționa în absența interpreților și pot fi adresate doar unui singur receptor, uneori adaptate gusturilor acestuia, prin egalizatoare de sunet, prin redare stereo sau mono etc. Chiar dacă aceasta duce la o individualizare a experienței artistice, care fusese, originar, mai ales o experiență de comunalitate și împărtășire, chiar și în public obiectul artistic prezintă variații de receptare de la un spectator la altul. Sala de spectacol și spectatorii, oriunde s-ar afla ei, în mediul fizic sau virtual, constituie un tot inseparabil, muzica însăși are nevoie și de urechea celor care ascultă pentru a deveni un act artistic. Ca și în celelalte arte, rezultatul e diferit de la spectator al spectator. În ultimele decenii am asistat mai degrabă la o dezvoltare pe orizontală a muzicii, prin globalizarea accentuată a experienței artistice, ca un fel de efect-cascadă al obiectelor artistice, receptate de întreaga lume cu preocupări artistice.

Dacă muzica e sunetul și căldura focului din sobă, reflexul flăcărilor pe pereții unei case vechi, atunci muzica urmează liniile sentimentelor și emoțiilor subiective, alcătuind ”păduri ce-ar fi putut să fie și niciodată nu vor fi”. Muzica sunt eu, ești tu și suntem noi, dar pentru fiecare pronume personal ea inventează altă casă și alte păduri. Generozitatea și versatilitatea muzicii sunt imense, ea oferă spalierul necesar pentru creșterea oricărui soi de viță-de-vie suitoare. Ea devine punctul și contrapunctul vieții sufletești la purtător, fiecare om se poate regăsi pe sine așa cum este și fiecare poate fi încântat să descopere valențele până atunci neștiute ale dinamicii sale afective. Muzica îmi deschide poarta acolo unde oamenii o închid, muzica îmi populează cu flori și mireasmă grădinile, cu grația Spiritului bisericile, ea mă poartă prin rozete cu vitralii și mă strecoară prin ușile întredeschise într-o lume magnifică și calmă, o lume vie și năvalnică, un ocean cu țărmuri rupte din stâncă, un cer albastru și limpede, curat.

Muzica mă cheamă prin armoniile pianissimo și mă alungă prin cele fortissimo. Mă face să tremur și să simt că delicatețea fragmentelor adagio este un fel de îndumnezeire care mă copleșește, iar pauzele dintre sunetele picurate îmi opresc respirul sufletesc într-o întoarcere la frumusețea unor clopote de ghiocei înghețate de timpuriu. Molto vivace este lupta, bucuria de a trăi o singură dată fiecare clipă de împărtășire cu lumina cerului, de furtună cu fulgere ce brăzdează acoperișul lumii. În casă e liniște, muzica tace. Acum am încuiat ușa spre grădină.