1.umerii mei obosiți și grei de cuvinte respiră ca într-o manevră de resuscitare.
cineva vrea să respir eu.
cineva incizează pielea mea albă și poroasă ca bureții de pădure
în timp ce dorm, și rezecă din trupul meu numerele prime și cuvintele rare.
în ciuperca mea albă de pădure un elf și-a săpat casă,
cu geamlâcuri și burlane împodobite cu rozmarin. zugrăvelile sunt proaspăte.
eu scriu cu vârful degetelor o scrisoare despre un vis din pădure,
un vis pe care nu știu cine l-a zămislit, căci eu doar l-am visat.
elful meu tace și se ascunde.

2.priveam feroneria unei porți și îmi aminteam de forma cheii sol,
desenată în caietul de muzică. eu nu știam altceva decât cheia și cheia nu cântă.
pisica și porumbeii se ascund în locul cu muzică în șanțurile creierului meu.
așa precum lumina luminează o încăpere, sunetul muzicii o umple, legând
între ele obiectele și oamenii care o cutreieră. ca un scut în fața uitării și uzurii.

3.el era mare și frumos și avea o pereche de mănuși din piele maro,
am mers împreună la muzeul geologic și priveam pietrele
verzi precum ochii lui și atunci mi-am scos ochelarii și
el s-a făcut tot mai mic, până când a alunecat în mine prin pupile,
era ca un cristal de gheață încet dizolvat fără consecințe.

4.tragem draperiile, ușile le încuiem, dulapurile le încuiem,
ferestrele le închidem,
paravanul îl vopsim cu aranjamente florale,
și așezăm un bol de ceramică pe pervaz, ca să fie frumos,
închidem ochii precum niște pești înotând în acvariu.
este vorba de ubicuitatea psihologiei noastre, de comunalitatea
apelor de botez sau de purificare,
de înălțimea la care așezăm perna pe care dormim.
doar singurătatea nu o putem mărturisi de teamă
că nimeni nu seamănă cu noi.