Niciodată nu te du, cu râvna ta, prea departe de pădure
ești parfum
nu te du pentru că
o să treci, exact printr-o frunză menită, drept în urma aceea de lume și stringuri îndepărtate
unde e o casă foarte simandicoasă, simpatică, dar mică
cu un fel de acoperiș foarte șod
iar tu
depunându-ți, cu o mână, sărutul
binecuvântarea,
binele,
culegându-l de la tine de pe gură și de pe blânda ei umezeală
mușchiul meu și iedera încolăcită să nu te blesteme
luându-le, de fapt, pe toate, din trunchiul meu și din oase
fi-ț-ar binele un sărut răsturnat
ca pe o bucată de cretă albă
lăsându-l cu încetineală pe muchia celeilalte lumi;
fi-ț-ar viața
și șoarecele
care mănâncă de pe podele, azi, fragii casei care te-a primit
ești chiar în spatele gărdulețului alb și pasărea cenușie îți
cântă în cerdac
totul este foarte alb și pereții cei noi dați cu var proaspăt
gărdulețul chiar și acoperișul și cei doi cocoși albi care cântă
iar mie îmi lipsește prăjitura cu măr și cu exces de scorțișoară din copilărie
pentru că era foarte aromată, merele erau ceva trăznet
dau cu picioarele în păduri
ai un năsuc de bursuc caduc și n-am nuc
și în lipsa de câini prin păduri și în singurătate dau un picior
mare ghinionului
da, o să treci, dar te rog, femeie frumoasă, să te și întorci înapoi...
aici, lângă trunchiul cel vechi, în care puțin m-am
întors cu spatele,
m-am răsucit, de fapt,
pentru că vreau să îmi fac, gânditor, niște basme
tu, mătușă prea tânără a fragilor
și cei douăzeci de ani, care ești
o să mă pun de-a dreptul în genunchi și pur și simplu o să fac basme cu mâinile
modela-te-ar dracu de basm să te modeleze
mai întâi de toate un cal alb, pune-i tu la frunte cornul femeii măritate
apoi un cerb, voi grăbi calul cu un metru și va ieși cerbul
din mine, din burta mea cea născândă, nasoală,
te voi trage înapoi,
pentru că ești numai o vrăjitoare minonă
și cu ochi-peruzea
ești, cum am spus, douăzeci de ani
și
bacheta ți-o pierzi, vrăjitoriță, dacă mă vezi
și iar o să te pierzi, prin bagheta mea de pâine
ai pâine și mâine
și doi ochiți care clipesc foarte repede
îți voi scoate amândouă picioarele din mine
tălpile tale mici și ude de sânge
rochia albă și lungă murdară de apă și de zăpadă topită, amestecate
apoi
în buzunarul lui dumnezeu, din care îți voi scoate frunza,
care te acoperă și din care te vei reîntoarce
văd bine
părul lung negru mă va înfășura și mă blestema cu lentoare, eu nu!
niciodată nu te du, cu râvna ta, prea departe de pădure
dar o să vii, tu, femeie, înapoi,
mătură te rog bine cărările de zăpezi și de fragi,
că io-s aici.