te-am ținut în brațe până am început să aud
trandafirii iernatici
din turla bisericii
luna îmi lumina fața de bandit
mă iubeai simplu
în toiul iernii
fără să avem unde pleca
cu cele mai puțin bune gânduri ce-mi traversau tâmplele
purtam cruce asemănător unui osândit
fără să transpir
am vrut să beau din poala plină de făină
a mamei perfecte
linii de înaltă tensiune mă făceau să confund
răsăritul cu întoarcerea păsărilor migratoare
în timp ce oamenii mă credeau pregătit să ascult
crăpăturile înflorind în pereți

asemeni oamenilor răi
nu am copii care să-mi sară în ochi
probabil alții au mai multă trebuință
de ei
nu voi purta povara acelei mile amestecate cu rău pe care
ni-l doresc la beție prietenii
copacii tăiați din pădure și duși în spate
la cheremul unor cântece scrise de cei mai săraci
nimeni nu e mai presus de nimeni
tocmai pentru că vă spun asta mă cred mai presus
știu
nu slăbiciunea cărnii v-a făcut să zâmbiți
ci acel amestec de ironie și mister ce zace
în fiecare viață consumată
inconștient
și vă macină din interior

în lipsa unor iubiri fulgerătoare
așa cum a fost venirea muzicii în lume
am ajuns să accept puterea sânilor tăi
i-am zis timpului
mergi domnul meu
să fii un imn pentru cei ce-o să vină
veacuri de neîncredere și ură își așteaptă rândul la ușă
iubirii îi spuneam să n-aștepte
pentru a-și impune vanitatea
dacă îi iei unui om stâlpii și idolii rămâne o construcție simplă
din apă
țărâna își caută locul în câțiva pumni obosiți
mirosul de viu se îndepărtează
în timp ce buzele nu mai acoperă dinții
mă gândesc ce vom păți după moarte
am luptat și acum ne vom odihni
dar ea își va purta bătălia pentru totdeauna
precum
luna cățărată pe leșuri
luminează
dreptatea iubirii poetice