Finitudinea omului s-ar mări dacă efemeritatea sa și-ar extinde limitele temporale și inserează în perfectibil imperfectibilul care este împânzit de vicii, tare, păcate, lubric și ilegal schițând fizionomia degenerescenței împingând omul micșorat de adicții înspre retrograd cu doze variabile de involuție.
Voința însușindu-și maximul cu funcții de transcendere, augmentare și asimptotice orientează omul înspre perfectibil care se întrevede dacă este privit prin prisma autodepășirii, autoperfecționării și a succeselor.
Non-voința activează pasivitatea cu prelungiri în blazare și defetism și îndepărtează omul de spațiile perfectibilului apropiindu-l de improbabilul care și-a pierdut legăturile cu sensurile.
Perfecțiunea omului este o utopie, căci algoritmul său ființial nu este infailibil din moment ce omul continuă să facă erori indiferent de matricea sa ființială cu elemente construite din caracterul, personalitatea, calitățile și cusururile sale.
O imoralitate generalizată a dizolvat puritatea în substanța sa lubrică împingând omul înspre decadență.
Perfectibilul este o utopie prelucrată, șlefuită, procesată și modelată pentru a caracteriza acea fațetă a vieții racordată la meta-uri, extra-uri și supra-uri pe care perfectibilul caută să le însușească făcând din ele sensuri uluitoare, magnifice și fantastice, căci perfectibilul intuiește în extra-uri esențele uimitoare de care are nevoie pentru a face saltul probabil înspre perfecțiune.
Perfectibilul vrea să transmută improbabilul grosier, plin de impurități și fisuri în certitudinea care încorporează finețea, transparența, siguranța de sine și prea-plinul ce întăresc viziunea ființării și cristalizează raționamentele ale căror conexiuni logice și persuasive formează dialectica.
Perfectibilul caută în aporia imposibilului fărâme de posibil pe care le aglutinează pentru a forma probabilul care oferă soluții la probleme majore acolo unde improbabilul s-ar recunoaște învins.
Imperfectibilul atrage erorile, iar perfectibilul are propensiune la adevăruri din conexiunile cărora creează raționamente persuasive și dialectice.
Imperfectibilul acumulează zilnic lesturi și deșeuri care apasă ființa și o obișnuiește cu imundul, fetidul și promiscuul, căci imperfectibilul are o voință fără transfigurări, ambiții și potențial care nu îl poate desprinde pe om de tina telurică cu caracteristici de stagnare, tern, insipid, orizontal și erori.
Imperfectibilul induce în sensuri improbabilul, pe când perfectibilul proiectează în sensuri probabilul, unul ia viața așa cum e, altul intenționează să o îmbogățească și să o îmbunătățească prin cultivarea vocațiilor, spiritualității, sensurilor, beatificului și maximului.