pe maidanul acela nimeni nu a pus picior de om
de zeci de ani
colcăie șerpi, șobolani, broaște și mâțe abandonate
tot mereu acolo, de stăpânii lor urgisiți de nevoi.

steaua nordului strălucește puternic,
își taie lanul ei de nori pe bolta cerească,
lan de amar și dragoste lumească,
tristă, singură și albastră.
la căpătâiul ei dispar norii,
în urma ei vin prigorii,
de raza ei se leagă laptele proaspăt muls
și câte-o mare care dintre maluri s-a smuls.

bună ziua, numele meu nu are importanță, vreau doar să vă previn.
aseară am ajuns la capătul tramvaiului
și a trebuit să trec prin fața maidanului.
urlau câinii vagabonzi și mi-era teamă.
pas cu pas înaintam și deodată mi-era tare greu,
ca la ocnașii de odinioară lanțurile mi-erau grele la glezne,
ca un fenomen paranormal.

luna era tare strălucitoare și poate că strigoii de veacuri s-au adunat,
că omul botezat nu poate trece lesne de maidanul cu trei frați pătați,
cu pălămidă mare și ciulini albaștri în soare sau sub lună.
poate doar sub aripa unei stele nebune, cu gene prea lungi,
poate cu descântecul unei babe din mahalaua tătărească,
poate doar cu slujbă de maslu mare cu trei preoți,
poate doar în praznic călugăresc după postul mare,
poate... să se țină pe picioare mai ușor,
să nu îl tulbure vreun dor
să nu i se frângă vreun fluier de picior, trecând pe lângă maidan.

să nu treacă copilași, cu mămici și cu bunici,
să nu vină dalbi moșnegi, nici în post nici în câșlegi,
poate că vreun ozn vine-acolo când nu-l vezi,
totul e pustiu de ani, nu vezi nici măcar golani.

azi-ieri eram îndrăgostită și a trebuit să trec pe lângă maidan,
acolo era granița lumii mele,
mi-era tare greu să trec pe acolo, lumea mea
de dragoste era, suavă și celestă și pe maidan erau gunoaie de tot felul
dar cel mai greu era să pășesc, să trec în lumea de dincolo,
să îmi țin trupul drept și tare, ca acul înfipt în asfalt, și totuși să merg
mai departe, să nu mă taie mașinile și să nu mă ajungă câinii.
am reușit, dar de atunci nu am mai mers pe-acolo, unde, poate,
a mai căzut vreo stea.