Te-am purtat cu mine toți anii ăștia,
incapabilă să-ți dau drumu,
să te iubesc sau să te urăsc,
să-ți spun, în gând,
îmi amintesc de tine.
Te-am regăsit după o viață –
o umbră rătăcită în rânduri și poze
și piese pe care nu le-am mai ascultat demult.
Te-am deschis ca pe-o cutie cu vechi bilețele și flori presate –
cu grijă, să nu te rup –
te-am recitit, ți-am căutat urma de parfum
și m-am acoperit cu culorile tale pălite.
Ți-am făcut un nou loc în mine,
un spațiu unde poți exista ca o pasăre liberă –
să pleci acolo unde găsești soare și hrană,
să te întorci când te cheamă dorul acasă.
Ți-am schimbat până și hainele negre în care te-am lăsat
și te-am îmbrăcat în cămașa albă
pe care o mai purtai uneori la început de toamnă.
Ți-am șters anii de pe frunte.
M-am scăldat în ochii tăi obosiți.
Aproape că te-am strigat pe nume,
până când mi-am dat seama că nu ai glas
iar umbrele de pe chipul tău vorbesc într-o limbă pe care nu o înțeleg.

Recunosc –
ceva negru și lipicios a început să bolborosească în mine
când am realizat că pielea ta nu mai e a mea,
că degetele tale albe rătăcesc în locuri pe care eu nu pot să le ating,
iar buzele tale nu mai păstrează gustul ploilor de septembrie.
De-atunci mă simt febrilă,
iar serile te caut furibundă după ferestre,
gata să sar după tine, cu tine,
gata să te-aduc înapoi – doar un gând –
să te plimb iar pe strazile noastre.
De-atunci număr zilele și anii
și mă întreb dacă vom mai împărți vreodată același cer,
același aer
sau aceeași lună palidă sub care tremuram.
Și știu că ești doar un murmur ascuns,
un fragment dintr-o viață cu care nu mai am ce face,
un gând care prinde formă la miez de noapte.
Știu și că nu mai există punte între noi,
decât un moment în timp în care inima ne-a bătut în sincron –
o clipă suspendată ca un abur cald
deasupra hăului săpat de toți anii dintre noi –
doar un ticăit de ceas care a stat în loc...
Știu că tu rămâi acolo, pe fundul fântânii,
în timp ce viața adevărată e aici –
eu doar mai cobor din când în când să văd ce mai faci
și să te țin de mână preț de un ceas – două.
Căci acum trăim fiecare în propria lume
fără punct comun, fără spațiu sau cale de întoarcere,
iar tot ce credem că știm despre noi,
cum a spus scriitorul,
sunt doar amintiri.