mai stau pe aici cât să înveți copile că nu pe urmele mele trebuie să calci
ci drum să faci exact acolo unde nu e viața ta să fie numai a ta
nu caut să fii apostolul care-l urmează pe Hristos
ci mai degrabă să vezi picurii de metal topit când eu am ars în viața ta ca o lumânare
poemul acesta vreau să rămână mult timp aprins după ce eu voi pleca
numai cuvintele nu mi se par inutile, noroc de poezie
în rest în toate îmi trăiesc inutilitatea dar nu și când iubesc
am ieșit demult din dantelăriile vieții
fiecare an trăit nu–i decât o talpă de fier încins cu care ne netezim povestea
să nu mă uiți
prin degetele mele picură ploai
privește spre cer și vei fi vindecat
fiecare cărare pe care o calci îmi va ascunde osemintele
viața nu-i străbătută de la un capăt la altul numai de dragoste
atât am știut să iubesc dacă-am greșit îmi iartă necuvintele
lacrima mea istovită am s-o torni în lacrima lumii
stăpânul meu rămâi iar eu copilul cu sufletul smintit de vise
joacă-te cu mine ține-mă de vorbă până când ploaia ne amestecă culorile
până nu mai putem plânge-mpreună și-atunci Dumnezeu te va surprinde spunând
ce tânără era mama mea bătrână - frumusețea ei a rămas în mine cântată de păsări
de ploi calde și de macii ieșind din asfalt

copile voi striga, cine-i de vină dacă se stinge lumina din sângele tău
de dor s-ar putea și pe sub pietre să-mi iasă sufletul după tine