Dacă încerc să concep lumea de la Geneza biblică, fiindcă e vestită și a suportat multă hermeneutică, aș spune și poate și alții au mai spus, că există multe moduri frivole de a o interpreta, ceea ce suscită verva unora și ironia, mai ales dacă suferă de pe urma unor goluri existențiale, cum mi s-a întâmplat și mie. Îmi dau seama că și alții au gândit probabil la fel dintr-odată, dar îmi permit jocul copilăresc de a nota câteva idei mai crețe dar simple din coada condeiului, fără să le dezvolt. Interpretarea simplă a mea de mai jos vrea să spună în același timp că oamenii, în momentul în care percep un anumit mit sau motiv al unei culturi, se simt trași și atrași subconștient de încărcătura simbolică care plutește ca pilitura de fier în societate în jurul acelui motiv cultural, cu atât mai vizibil cu cât motivul este mai pregnant în acea cultură. Mereu avem tendința să fim ”normali” și să nu gândim lucid, să nu ne punem întrebări despre lucruri încetățenite și acesta e un lucru bun. Câteodată oamenii ca mine caută alte paradigme, alte mituri și, mai rar, chiar alte simboluri.
Ceea ce mi s-a părut de bun simț și foarte simplu legat de văzut la prima vedere legat de mitul lui Adam și Eva este întrebarea: ce sau cine era șarpele și de ce o ispitește pe Eva, ce interes are? Mi se pare simplu dacă ne gândim logic ce poate să ispitească o femeie să mănînce un măr – foamea – care e legată de starea organelor interne și pare a fi înrădăcinată în stomac sau undeva în burtă, deci sare în ochi similitudinea dintre șarpe și intestinul omenesc și știm că există în natură șerpi lungi. Când eram copil mi se spunea că îmi chiorăie mațele, când de fapt corect e să spui că chirăie, și cred că mai mulți au descoperit această micuță greșeală sau altele asemănătoare, prin care omul își afirmă lipsa de luciditate, normală dacă e vorba de lucruri mărunte sau habitudini.

Un lucru simplu e și faptul că diverse părți anatomice ale omului au denumiri legate de mediul său social sau natural – în ”cerul gurii” există ”omulețul”, omul are ”canini”, ”incisivi”, ”limbă” etc. Deoarece în limbajul intern – acele cuvinte care există inconștient la un moment dat, când omul percepe prin simțuri realitatea înconjurătoare, acel cuvinte care desemnează obiecte și fenomene diverse în gândirea încă neexteriorizată - , există referiri la multe alte lucruri prin omonimie , paronimie sau polisemie, atunci aș putea afirma o funcție integratoare a limbajului chiar prin aparența organismului omenesc ca atare. Organismul este un obiect plurisemantic care conectează realul intrinsec, la fel ca alte obiecte complexe sau mai simple. În momentul în care vorbim despre coșul pieptului cuiva sau doar îl percepem că există în mod conștient, potențialul de acțiune al fibrelor nervoase din creierul nostru va desemna indirect și coșuri cu rufe sau cu căpșuni și coșuri de fum de pe case etc. Ceea ce creează o mai mare coerență și continuitate a lumii reale, dublată instrumental de lumea ideală – interioară – din gândirea omului, este faptul că oamenii, prin latura instinctivă, primitivă, a ființei lor, sunt legați unul de altul prin diverse nevoi și interinfluențe biologice – nevoi sexuale, de hrană, temeri sau extaz colectiv.

O altă idee simplă este legată de embriogeneză și relația dintre om și alte specii – fie ea doar de organizare și vasalitate față de o ierarhie a unui biosistem, în care omul își ocupă locul predeterminat. Omul are apropiere față de diverse alte specii prin stadiile pe care le parcurge în cursul vieții intrauterine. Organele sale interne se aseamănă cu alte animale sau diverse creaturi vii ale lumii. Uneori ele se aseamănă cu creaturi abisale sau nocturne, care aparțin tradițional lumii ”întunericului” și sunt urâte dacă sunt descoperite, cum ar fi șarpele sau broasca. În facultatea de medicină se obișnuia ca studenții să disece broaște pentru a studia proprietățile mușchilor și rolul sistemului nervos central și al măduvei spinării. Mai e de amintit aici și ceea ce unii au numit lanț trofic, deși omul, datorită progresului civilizației și bunăstării materiale, are șansa de a își alege dieta renunțând la carne și organe animale, lactate etc. Prințul borscoi a fost sărutat de prințesa neascultătoare, ca și cum și-ar fi sărutat inima sau alt organ muscular și ritmic ”săritor”, fiindcă inima de exemplu este veșnic în mișcare și înoată în sânge venos sau arterial. În legătură cu acest aspect poate fi observată o apropiere între ritualuri voodoo și alte practici vrăjitorești, care încercau să lovească alți oameni printr-un mediu simbolic oarecare interpus – cum ar fi păpușa voodoo cu ace și, în mod asemănător, simbolistica ceaunelor magice cu cozi de reptile, broaște, șobolani, fanere omenești etc.

În primul rând suntem oameni, deci avem o poziție specială, privilegiată, în rândul sistemelor biologice. Omul, dacă e să îl privim ca specie dominantă sau inteligentă, e necesar să îl plasăm prin urmare în centrul lumii, într-o poziție centrală față de alte creaturi, care nu posedă darul limbajului inteligent. Probabil se vor inventa și alte limbaje în afara celor existente. Acest artificiu e necesar din punct de vedere metodologic, și e cu atât mai bine că ne aduce în rândul celor cu o viziune larg umanistă. Eu nu pledez pentru valorizarea mai presus de sine a omului, ci pentru demnitatea fără ifose a omului ca individ și ca persoană, tributară speciei sale.