În decursul istoriei omenirii, multe boli infecțioase au provocat pandemii, unele cu consecințe devastatoare dar cum nu am trăit acele vremuri, parcă nu putem simți cu adevărat amploarea, cruzimea și devastările prin care a trecut omenirea în acele perioade.
Acum simțim pe propria piele această realitate crudă și știm că nu este doar o poveste chinezească, deși cu câteva luni în urmă televiziunile din intreaga lume, răspândeau vestea că China se confruntă cu o epidemie niciodată văzută înainte. Se construiau spitale întregi în câteva săptămâni. Măsurile pe care le-au luat pentru a izola și pentru a preveni răspândirea bolii, aduceau cu un film de groază. Iar China nu este departe, este chiar după colț în lumea în care trăim.
Pentru această boală nouă, nu avem nici un leac mai mare decât corpurile noastre. Nu există de moment nici o pastilă și nici vaccinuri care să schimbe situația, iar ce se află în studiu, va veni pentru a testa eficacitatea sa, din păcate poate, mult timp după ce coronavirusul ne va însoți pe mulți în moarte.
În agresivitatea ei, surpriza aceasta ne prinde nepregătiți și totul devine cu susul în jos. Banii unei țări nu ajung la cumpărarea de aparate de respirat iar banii din buzunar, dispar copleșitor pe produse indispensabile noii noastre existențe.
Informații excesive, în consecință o saturație care creează un sindrom nou care se transformă în al doilea virus, parazit la rândul său, pe lângă cel care are coroană și care se află în centrul scenei. Sute de texte, de opinii, de emisiuni radio și de televiziune pentru a explica ceea ce se întâmplă cu noi.
Nimic din toate acestea nu pot și nu ar trebui trecute cu vederea. Nici oprirea telefonului mobil, nici deconectarea wifi, nici încercarea de a improviza o grădină în balcon ... nimic nu poate să încetinească ceea ce se întâmplă, să aplaneze toate traumele noastre dar cu toate acestea, este esențial să punem o frână minții, să o obligăm cumva să vadă lumina de la finalul unui tunel lung, ca cel pe care o să alergăm cândva atunci când vom pleca definitiv...
Iar aici cred că poate interveni măcar puțin, literatura. Arta, prin excelenta ei recuzită, are această calitate de a încerca să oprească timpul atunci când el aleargă prea repede sau să-l grăbească atunci când el încetinește prea mult. Deși cred că indiferent cât de mult efort colectiv vom încerca, această pandemie are o exclusivitate istorică și greu ne va fi să-i cuprindem urâțenia în cuvinte.
Și totuși nu ne rămân decât cuvintele, ca să nu rămână uitarea stăpână peste toate sentimentele noastre, peste trăirile noastre, căci am fost obligați să ne oprim din mersul normal prin viață, să o privim de la distanță, din spatele unui geam, să o trăim străin de noi, să ne luam adio în toate limbile pământului de la oameni dragi, care s-au dus să caute lumina în altă parte, să tânjim după o apropiere, să plângem rutina și repetiția zilelor ...
„Stați în casă” a devenit un slogan care ni se impune și pe care ne străduim fiecare să-l respectăm cum putem mai bine. Partea bună a acestei izolări, este că acum avem timp suficient pentru toate cele pentru care înainte nu aveam timp. Partea rea... partea rea este că unii chiar nu se vor mai putea bucura de această "parte bună" și vor pleca dincolo cu atâtea vise neterminate.

Pentru ei o lacrimă mare, acum într-o zi de vineri, 1 mai, 2020, în care împlinesc 53 de zile de stat în casă.
Pentru mine, doar încă o trezire într-o zi din mijlocul unei rutine imense, în care parcă nu-mi mai recunosc rosturile, o zi în care toate orele dau spre amurg, toate gândurile se năpustesc asupra mea iar eu stau neputincioasă și le privesc cum mă sfâșie.
Îmi adun toate visele rămase, toate forțele pe care le intuiesc pe undeva rătăcite și încerc să o iau de la capăt ... mai întâi însă trebuie să găsesc capătul în tot haosul ăsta.

Îl găsesc ...și cu răbdare și speranță încerc să merg înainte, Dumnezeu m-a ajutat să înțeleg că este singura direcție de mers.