E impropriu să se vorbească despre reabilitarea lui... Iuda (chit că o serie de autori contemporani bat câmpii fără graţie despre!). Fie şi pentru faptul că Iuda nici măcar nu a existat propriu-zis ca individ / persoană. El a fost entitatea exponenţială, acea chintesenţă a unei lumi prăbuşite moral-religios. Pentru această lume, degenerată în instinctualitatea ei iraţională, lume cu prea puţin simţ al divinului, un scenariu al Răstignirii în afara unui Iudă sau a unei iude (sic!) ar fi fost total inaccesibil / neconvingător (Chiar şi cu Iuda...!!!). În orice caz, este greu de conceput o astfel de versiune… in absentia. Cum s-ar fi derulat Cina cea de taină în aceste condiţii?! Cât de credibil, în ultimă instanţă… firesc, ar fi fost totul?! Păcatul trebuia arătat în toată monstruozitatea lui terifiantă, în existenţa sa reală, iar nu fantomatică, metaforică. Asocierea păcatului cu un nume concret a înlesnit transmiterea Adevărului aşa cum acesta era / este. Apoi, conceptul Mântuirii se defineşte magistral prin antonimie cu Trădarea, căci aceasta din urmă este echivalabilă cu Pierzania!
„Mântuire şi Trădare”, iată, deci, una dintre perechile antonimice redutabile, care nu ar (mai) trebui bagatelizată!
„Iuda este corpul delict al nimicniciei noastre, de care Dumnezeu nu ne putea lăsa să facem abstracţie. În fapt, nu Dumnezeu l-a conceput pe Iuda; marele autor este însuşi omul. Dumnezeu n-a făcut decât să-i arate explicit omului rodul greşit al muncii lui în afara Dumnezeirii” (Sonia cu accent grav şi hiat).