poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-08-10 | |
Oamenii decenţi / oneşti sunt, măcar uneori, mai ofensivi / defensivi decât ceilalţi, aceasta pentru că cei dintâi au un sistem de valori în care cred şi care se cuvine a fi apărat în mod constant. „Restul” nu (mai) au nimic de apărat, nici de pierdut. La prima vedere, ai zice că sunt pâinea-lui-Dumnezeu, atât de evidentă este „disponibilitatea lor paşnică”.
Omul cu adevărat puternic este acela capabil şi chiar fericit sa iasă cu el însuşi la scenă deschisă, indiferent de împrejurări, în aplauzele publicului sau în oprobriile acestuia. Omul autentic se asumă pe sine, îşi asumă mai exact cuvintele, actele, sentimentele proprii. Să nu încercăm să-l deposedăm pe celălalt de sine ca să ne furişăm noi! Ca pe cruce să ne luăm în cârcă poverile propriei identităţi, propriul sine! Eşti om când îţi recunoşti limitele, dar nu-ţi ignori nici capacităţile. Vezi-ţi de Dumnezeu, omule, ca de ocupaţia favorită! Dezamăgit de semeni, omului credincios îi va fi mai mult decât suficientă tovărăşia lui Dumnezeu. Oamenii se închid adesea în ei: unica lume pe care o mai percep este lumea celor două mâini, a propriului mers, a propriilor angoase. Robi ai unui destin minor, complexaţi iremediabil, nu ridică un deget ca să se ridice. Au pocnit lumina şi au făcut-o scundă. Fără prea multe scrupule au pus-o sub obroc. Acolo îşi proclamă autarhic dezordinea individuală, atâta vreme cât au uitat de Copilărie, de faptul că au avut ei înşişi o Mamă, că Umanitatea este cea mai mare dintre aristocraţii.,…că, în consecinţă, aceasta obligă. Oamenilor, scormoniţi mai bine în pământul putred care vă acoperă! Căutaţi-vă! S-ar putea să daţi de Dumnezeu... Şi atunci...! Ţine de geniul elementar al fiecăruia dintre noi să ne asumăm Umanitatea cu maximă responsabilitate / maturitate, ceea ce nu exclude latura noastră copilăroasă, ba dimpotrivă, o promovează, ca dimensiune aptă să ne păstreze în graniţele decenţei şi ale unei naivităţi aparte, definibilă bunăoară drept onestitate. Onest fiind, ai tot dreptul să te înalţi şi să rămâi într-o zonă inaccesibilă perversităţii, fără să te temi că cineva te-ar putea acuza de vanitate sau grandomanie. Omul trebuie să aibă necontenit motive de căutare. O viaţă fără taine ar fi o invenţie total neinteresantă, anostă, chiar ridicolă, în ultimă instanţă un nonsens îndemnând la lene, implicit, la destrămare. Labirintul este adesea doar provocarea necesară pentru a continua. Nu orice robie este înjositoare; una este rob al Lui Dumnezeu să fii, alta rob al păcatului. Să nu avem pretenţia de a fi recunoscuţi (şi acceptaţi ca atare) când preocuparea noastră prioritară a fost aceea de a ne ascunde în mod constant în spatele unor măşti degradante uman! Să pui chip. Să sufli. Să rezulte ţărână. Ţărână şi atât. Cu certitudine aici nu despre Dumnezeu este vorba! Nu devenim mai înţelepţi neapărat pentru că aşa ne propunem, ci pentru că, de bună- credinţă fiind, am avut mereu ochi de văzut şi urechi de auzit. Cuvintele înţelepte nu vin atunci când le cauţi cu lumânarea, ci doar după ce ai traversat o împrejurare, i-ai asimilat consecinţele, întreaga odisee / tramă, ai lăsat timpul să treacă, cuminte te-ai aşezat la o fereastră şi ai înţeles. Mult prea adesea omul optează să se autoiluzioneze, complăcându-se în realităţi fantasmagorice. Omul vine adormit pe lume; interacţiunile cu ceilalţi nu se produc decât pentru a-l scoate pe acesta din starea de somnolenţă şi a-l face conştient, în ultimă instanţă precaut, vigilent, responsabil. Într-o lume ideală, eroismul ar deveni un concept inoperabil, unica evidenţă majoră fiind Umanitatea urmându-şi cuminte-convins Ziditorul. Aşa-zisul eroism demonstrează adesea cât de fragili, cât de puţin divini suntem. De multe ori omul nu se sfieşte să primească la sine imperfecţiunea, convins fiind că o aşază pe aceasta cât se poate de firesc printre atâtea alte lucruri imperfecte ale sale. O face, oare, în virtutea unui pesimism funciar, a unui masochism sui-generis, a lipsei de încredinţare [lui Dumnezeu] sau doar în temeiul comodităţii?! Adesea omul are nevoie esenţială de a vedea cu ochii şi de a auzi cu urechile, pentru a se încredinţa! Când realitatea i se înfăţişează altfel, aproape că dă bir cu fugiţii! Acaparat de materie, singură materia îi mai poate oferi garanţiile maxime, în fapt un simulacru lamentabil în aparenţa sa înşelătoare. Omul este expert mai degrabă în monologuri, aceasta în pofida predeterminării sale sociale. ‛Spiritele încarnate’ – iată un concept la care Dumnezeu nu s-ar fi gândit… neinspirat de om, în ingenuitate divină visând la ‛materia înduhovnicită’. Dintotdeauna diavolul a avut mult de lucru cu sufletele curate, cei aplecaţi înspre cădere fiind prăzi mult prea facile, deci insignifiante. Virginitatea va face înconjurul lumii drept ştirea cea mai senzaţională, într-o lume din ce în ce mai versată. Diavolul / Dracul este acel şarpe biblic, în ipostaza sa de demon prototipic / universal, care l-a deturnat pe om de la Divinitate. [În română, de pildă, termenul drac trimite etimologic la latinescul draco, -onis „dragon, şarpe”.] Care îl va deturna. El este, într-un fel, constitutiv omului. Acesta există, mai exact, în stare latentă; depinde de om dacă îi dă sau nu drumul, dacă îl înăbuşă sau nu ca pe un netrebnic [în sensul etimologic al termenului, id est netrebnic „netrebuincios; inutil; care nu foloseşte...”] la Frumuseţe, la Realitate. Singurul existând în afara ideii de Demon este Dumnezeu, în calitate de principiu prin excelenţă opozabil / opus. În creştinism această entitate este mult mai pregnantă comparativ cu alte religii, nu întâmplător scenariul mântuirii incluzând un Iudă. În lipsa unor prădători naturali, cu înverşunare vom căuta până când îi vom găsi printre noi, reprezentanţi ai uneia şi aceleiaşi specii. Chiar singur fiind, omul nu se va lăsa până când nu va face din el însuşi prădătorul(-prădat). |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate