A apărut de curând la Editura Ars Docendi – Universitatea din București, volumul de poezie El ne ținea într-un pumn cu Iubire inima (inițial, Dumnezeu face Dragoste!), cu o Prefață semnată de colega noastră, Doamna Ottilia Ardeleanu, pe care, și cu această ocazie, o salut la fel de luminos! Mulțumesc, de asemenea, tuturor acelor care au poposit oleacă lângă limanul mișcător al poemelor mele, dându-mi câte un „ghiont... pozitiv... de continuitate”!

„Cu volumul de faţă, Daniela-Luminiţa Teleoacă se află la cea de a doua carte de poezie, după ce, în anul 2018, la editura Ars Docendi – Universitatea din Bucureşti, iese de sub tipar În absenţa din preajma Copacului, un volum consistent, hipertensional, mergând pe un fundal creştin, cu realitatea sufletească a unui poet care dă să zboare şi reuşeşte, aşa cum mân(t)uitorul de cuvinte izbândeşte zborul pe o hârtie imaculată, cu propria sensibilitate, cu propria cerneală”.
„În acest volum, Daniela nu-şi schimbă atitudinea temperamental-estetică. Poezia ei este la fel de zbuciumată şi la fel de serios trăită, ca şi în volumul de debut. Poate doar această ridicare a ştachetei versului undeva în intergalacticul univers al creaţiei, ridicare intermediată de escaladarea pământescului în sens imaginar, să constituie nota aparte a prezentului volum […]”.
„Acest volum pare un exerciţiu de admiraţie cioranian, o mirare de-a fi stănesciană, aceea a venirii pe lume […]”.
„Poezia Danielei este acel balans între sentimentul imanent al inocenţei şi trăirea persoanei mature trudind să se păstreze cât mai aproape de puritatea sufletească, între copila care se întoarce în sine adesea şi femeia care îşi cere dreptul la iubire, la o iubire pură. Valorizat ca dar divin, sentimentul pur (i.e. autentic, profund, necontrafăcut, ieşind de sub incidenţa... supremaţiei carnalului!) este garant al echilibrului interior, al sensului, în consecinţă interacţiunea cu celălalt neputând culmina în poveste decât în condiţiile prezervării dimensiunii spirituale, sacre a iubirii”.
„Deşi melancolică, poezia Danielei este pătrunsă de spiritul de rezistenţă, găzduit, de pildă, în simbolistica generoasă a Copacului, unul dintre laitmotivele creaţiei acestei poete, în general vorbind, nu numai în volumul de faţă. Este, de fapt, elementul care îi conferă un aer mereu proaspăt, acel ceva nou, în transformare, acea plenitudine, acel izvor de tinereţe, transgresând parcă mitul morţii de care nimeni nu scapă. Semne de nemurire, de longevitate sunt recognoscibile chiar în acele cuvinte-gigant, formate prin procedeul compunerii cu cratimă, ca de exemplu: rochia albă-cu-frunze-aproape-ca-n-realitate/ déjà-vu primăvăratic; dinţi mult-prea-albi, grămezile... duhnind... a ieşire-din-cer/ în februarie ne dăm cu lupii; o-repede-primăvară/ iubirea plana ca o nălucă; iremediabilului luat-în-posesie/ affamati come lupi; Cuvântul acela rămas la-jumătate-de-sens/ lagăr; frumoasa-ieşire-din-normalitate/ posesiuni oneste; morţilor mult-prea-însetaţi-săracii/ declic; năluca parfumată în sandale-galbene-fără-crizanteme/ fără iubire”.

„Titlul volumului, El ne ținea într-un pumn cu Iubire inima, trimite fără îndoială la capacitatea spiritual-afectivă uriașă a Creatorului, revărsată, în semn de dar suprem, asupra propriei creații. Utilizarea imperfectului este în acord cu evocarea durativului, dar și a acelui timp arhetipal, înainte de crearea omului, când Dumnezeu și-a conceput zidirea având drept reper esențial Iubirea, în realitate unica în măsură să instituie şi să prezerve viaţa. În acest context, Dragostea, ca act sacru-ritualic, are, asemenea Cuvântului (cf. A zis şi s-a făcut!), potenţial cosmogonic (cf. Iubiţi şi se va face [viaţă]!). De aici, motivul luminii, cultivat cu fervoare în textele poetice ale Danielei Teleoacă, unde lumina este unicul context ambiental în care păcătuirea (o altă... apocalipsă!) este exclusă sau, în orice caz, greu de conceput. Aceasta pentru că Lumina deschide minţi, deschide inimi. În același timp, titlul este susceptibil de a fi descifrat inclusiv din perspectiva capacității (măcar uneori) limitate a omului de a răspunde Iubirii divine”. [Ottilia Ardeleanu]




şi oamenii ne priveau straniu ca pe vietăţile altei ere
despre care şi cronicile se sfiesc să pomenească
cu laşitate/ doar precaut trec la „altele”
între timp cuvintele noastre se rosteau ireal
fantomatică lumea cartografiată!
un copac în dreptul consoanei efeminate
derularea cu repeziciune galactică/ iarăşi-întoarcerea/ vertijul
sentimentul infinitului/ fericirea peste putinţele trupului

suntem aici
în plin necunoscut
privim la noi ca la spectacolul straniu şi timpul...
timpul pare infinit
infinite micimile noastre de oameni
pielea peste care s-au aşezat brumele
licuriciul de vineri/ ploaia mironosiţelor
un ultim început?!
mâna ta se-ntinde peste prăpăstii
fără de busole traversează
increatul meu/ scâncetul/ nevoia de mamă
mă vezi: fetiţă cu metabolism de pasăre
în rochie de pădure căutându-şi soarele
prietenul de joacă... tovarăşul de sfârşit

strâng durerea din lăuntru
în suflet de iarbă
pentru prima oară parcă
fără de laşitate cerul îmi percepe gestul
când în deplină goliciune
las cioburilor toamnei
maxima libertate să se manifeste
în singurătate mimez plenitudine


copacul cu care n-am vorbit o vară întreagă
şi omul pe care nu l-am copilărit
preţ de mai multe veşnicii
continuumul acesta în care am intrat
şi am rămas neînstare să mă delimitez
cu mâna dreaptă în iarba stângă
şi ochii pierduţi într-o pasăre
înotând subteran gândurile prăbuşite
ale eroului devenit saltimbanc
în era năpădită de vocaţia nimicului
în sfârşit poemul pe care l-am scris
într-o doară la o masă a nopţii
cum într-o doară cineva pentru mine a decis
galbenul la rochia de vineri
fluturii de la nasturi... pe scurt:
2 pastile mentolate într-o apă-cu-vis...
şi când am început să te iubesc... când te-am alungat
de faţă erau copacul cu care atâta neiubire păstrasem o vară
şi omul îndelungat aşa de îmbătrânit că tot privindu-se
a hotărât o clipă să moară în afara lui Dumnezeu
încă îmi caut dreapta în stânga dintr-o iarbă
şi felul în care pot pronunţa di/mi/nea/ţă în mod diferit
ca şi cum astfel mi-aş oferi argumentul
pentru viaţă

păsările cădeau din noi
ca dintr-un ţinut fără aripi/ ca dintr-o grotă
n-aveau copaci şi porţia de lumină se înjumătăţise
se auzeau clopote/ cineva interpreta o arie
Beethoven's Silence: marşul funebru al interiorului devastat
zăpezi lunecau spre origini/ vedeam îngerii aceştia dezbrăcaţi
fără sentimentul ruşinii... nici al fricii
şi cuvintele ne-au înghesuit în tăceri deloc aurite
peisaj cu om şi absenţă/ timpul care nu se decide
să rămână azi... să treacă-nspre ieri
o arcuire haotică în eter/ iluzia cvasioptică
de nu cumva or fi mâinile tale… mâinile mele
căzătură de păsări
căzătură de noi

intru în dimineaţa aceasta întârziată
fără de scrupule îmi spun:
de mâine o să desfiinţez noaptea
nimeni n-o să mai aibă nevoie de vreun păcat!
aşadar
să epuizăm toate plăcerile lumii acesteia
habar să nu avem de (i)moralitate
că gestul nostru de viu ar putea îngropa un copac... şi Copacul...
pe noi înşine ne-ar face stane de piatră
s-ar opri timpul/ ca un saltimbanc s-ar strâmba
şi pe noi... pe noi undeva o să ne doară
o pasăre cu frunză va vesti început
ca dintr-o placentă din cârpe ne vom aduna
urma de divinitate incrustată în adn
cu mâna găsită voi aranja sentimente
ţipătul sufletului după ceva-ul pierdut
lupi argintii la noi se vor da
lucizi ne vom încredinţa muşcăturii
nu şarpelui
din sângele propriu se va naşte habitat
poate o biblie/ cosmosul inundat cu heruvimi neaipăcatului
orfani ne vom descoperi fraţi şi dragostea noastră
în afara oricărui incest
unul lângă celălalt ca la o fereastră ne vom aşeza
clarvăzători vom simţi cum se înnoptează de ziuă
cum Dumnezeu este îndrăgostit

nu ştiu dacă muzica asta este
ca să-mi amintesc... ca să te uit
şi câţi pescăruşi în mine s-au înecat
câţi şi-au liniştit moartea luându-mă
drept marea albastră şi calmă
rămasă într-o aşteptare în plin centru
ţinta perfectă a imperfecţiunilor ploii
intuiesc cum te încrunţi… cum zâmbeşti
resimt trecutul meu... asemănarea noastră absolută
strămoşii comuni... jocurile copilăriei adolescente...
surprinşi în noi ca-ntr-o închisoare
nu ne putem reprima marea albastră şi caldă
nici ţipătul pescăruşilor speriaţi de viaţă
sensul regăsindu-l în aproape
şi iată în faţă
frumuseţea supravieţuindu-ne
prelungindu-ne fragilităţile
într-un cântec piano-forte serenissimo
în fapt partitura aceasta nescrisă vreodată
atât de minunată!

frunzele cui poartă vântul acesta
ale pădurii îmbătrânite care de mult
n-a mai îmbrăcat veşmântul miresei
a ales în schimbul nemorţii
repetiţia toamnei ca pe otravă bună
.... de crengile copacului s-au îndepărtat ele
sau de mine la goană au luat-o?!

acolo am simţit
un fel de pădure
şi păsările erau
cu cântecul în jos
trupuri îngrămădite
închipuiau o unică boală:
să fi fost spaima de viaţă?!

fetiţă încă am vrut să ajut iarba
să-şi intre în memorie
visul meu de femeie măreaţă
o vreme să-l mai ţină pe loc:
cât de mare eram când eram mică
şi cum habar n-am avut!

poate intempestiv ne-am dorit primăvară
şi copii ne-am trezit şi desculţi
grăbiţi am iniţiat marea călătorie prin ierburi:
creşteau obuze sub neştiute sentimentele noastre
şi ne-am amăgit durerea
de parcă durerea ar fi fost copil mic
să înţeleagă de păcăleli:
am bătut locul rău care ne lovise
[habar nu aveam că... destinul... şi destinul nu avea trup!]
infinit mai naivi decât ea am suflat peste inimă
aer-cald-aer-rece-aer-parfumat şi
nimic

oamenii care privesc
din exteriorul sentimentului
până când muzica gravă se subţiază
trece în altceva/ un decor de duzină
fără minima repercusiune în realitate
oamenii despre care nu poţi spune
dacă sunt trişti... dacă doar răi... nişte măscărici
dacă mâine se vor schimba văzând
copacii ăştia ca-ntr-un destin rătăciţi în frunze
şi câtă singurătate/ câtă strângere de inimă
când nepăsarea înăbuşă glasul!

n-am copilărit împreună
şi iată-ne pierduţi văzului lumii
pe dealul dintre mesteceni
micşunelele ne descleştează pumnii
pumnii şi sufletul... nerăbdarea!
nu ţi-am spus niciodată
despre rochia albă-cu-frunze-aproape-ca-n-realitate
cum cântau prigoriile prin stâncile crăpate în adânc-de-sine
o mare îşi căuta ţărmurile/ minima recuzită pentru a induce
în irealitate

cârduri de cocori vor duce în ochi supliciile trupului
toate grămezile acestea atât de facil accesibile duhnind a hoit/ a ieşire-din-cer
porumbei parkinsonieni vor căra în oase sticle otrăvite cu petunii
florile mele de altădată strident oxidate în absenţele tale
delirul acesta în care haotic suflete mor strangulate în sânge...
alte formule de duzină/ destinul peticit iară şi iară cu încă o dâră groasă de gemete
şi eu virgina/ (ne)dusa la biserici/ cu memorie de elefant şi coapsă fină până la tine

povestea mea simplă... poate simplificată anume
cum a tuturor pescăruşilor aceştia
incapabili să decidă soarta cosmosului
nici măcar pe a lor
confuzi/ numai predestinaţi
aleg într-o sumară cunoştinţă de cauză
zone ambigue/ în naivitate sperând
că tragicul ocoleşte ariile nedelimitate cu precizie
!se luminează de martie
şi ei se uită... se tot uită ca şi cum odată... cândva...
3 frezii/ o-repede-primăvară/ fantoma păsării izbindu-se de un om

florile continuau să crească
şi tramvaiele îşi păstrau acelaşi aer
de normalitate... altfel...
ne îmbrăcam sport... mai mult clasic
din când în când alternam
cu câte o iluzie
ne făceam că este
realitate

în această singurătate numită lume
cu greu păsările mai înfloresc oameni
la capătul cerului ca-ntr-un capăt de 117 bucureştean
creşte vegetaţie sălbatică: pulsul meu alb rătăcit
în tricoul tău galben

desculţi purtând în sânge formule bizare
memoriile afective roşu-cu-dungi
ale nu-ştiu-cărei dihanii
am spart mai multe iluzii
am doborât timpuri
vremurile preistorice ale cârtiţei
locul de unde întunericul îşi face curaj
să existe doar cu amintirea luminii
am purtat/ am spart/ am doborât...
până când am dat de lagărul nostru
personali într-o istorie atât de comună
de bunăvoie am intrat în cămaşă de forţă

germinaţia firească devenită intempestivă
precum o mamă grijulie odraslele proprii le dojenea
le grăbea să treacă de stadiul acesta
şi pomii şi-au mascat frica/ delirul saltimbancic
al iremediabilului luat-în-posesie
cineva se atingea cu o margine de o alta
creasta unui ararat ieşindu-şi din sine
ca o sabie... ca o anxietate
se schimbau ceruri
la rostirea cu intonaţie gravă-hiatată
într-o oră de franceză ca-ntr-o primă oră de (ne)viaţă
se punea de-un cosmos?! de-o (altă) moarte?!

vietăţi preistorice revendicau simţurile când
caruselul a început să împrăştie cu amintiri
toate aceste memorii atemporale ale cosmosului nenăscut încă
neputincios nutrind nostalgia pentru iubirea ce avea să-l germineze imperfect
chipul meu îţi rămânea
într-o lumină plină de irealitate
şi ziua de azi nu începea cu stol de porumbei
nici nu se încheia în dreptul intenţiei de continuitate
între noi
se consuma supermarket de inutilităţi
bonsai din plastic cu livrare en gros
lalele de Grecia învelite din indiferenţă
cu mâini grăbite de femeie ancorată... nu aici
până şi chipul copilului de viu împăiat într-o vitrină...
numai un destin care ne excludea reciproc