Îmi pare, se scoboară o femeie,
Pe drumul care duce spre mormânt,
Pe lângă ea, sunt trei muieri, mergând
Cu pași de floare; lacrimile-mi steie,
De-abia e răsăritul sus, în dor, se naște,
Și merg, femeile, pe drum, sfielnic;
Uloiul scump, pe trupul feciorelnic
L-or pune, și L-a unge, după Paște,
Cărarea-i colbuită și împunsă,
De-abia să fie ora, cu cocoșii,
Mai ieri, toți L-au zărit în straie roșii,
L-au pus, cu Trup, apoi, sub cerga-ascunsă
Îl plâng și Îl bocesc, de multe zile,
Ce stele să mai țină, care moarte...
Chindiile sunt rozalii și sparte,
E foame pe pământ, și în argile,
Îmi pare, se scoboară o femeie,
Pe drumul, care duce la mormânt,
Când l-a văzut pe-un om, i-a părut sfânt:
Unde Îl cauți?, și a prins să steie
El nu-i aici, a Înviat, de ieri!
Abia se ține, azi, de dimineață,
Cel ce îl cauți, e, amu`, în viață!
El spune celor două,-trei, muieri...
L-au luat și L-au înmormântat, curată
Mireasă ce Îl plângi, azi, în neștire...
Nu vei găsi pe-acel`, pe-al-nostru Mire!
N-aveau să-L afle, ele, lângă piatră.
Un înger să le spuie, iar, de dânsul...
Unde Îl cauți, nu știi tu, femeie,
Că El s-a înălțat, în Ceruri, steie,
De ce, dăduță, Mi te împle plânsul?
Nu vezi că Heruvimii-s plini de slavă,
Un Serafim, i-aici, și Te mângâie,
Tu dă-mi un colț de pâine și tămâie,
Și-apoi mă duc la Dânsul, cu otavă,
Culeasă de pe plai, să-și crească mieii;
Frumoase Îți sunt cerurile, Doamne,
De-acum, pot să mai vină ani și toamne,
S-or coace merele, or da, iar, dedițeii...
Sunt Viu! Acum te du și dă de știre,
Pe tine te-am iubit, îți zic, Magdala...
Să nu mă plângeți, eu sunt, milei, oda,
Nu plângeți, rog, veniți-vă în fire,
Și pentru voi, m-am ridicat, în slavă,
Ce milă mi-e de oi, le dați otavă,
Căci, turmelor de oameni, le sunt Mire.
Magdala, Mamă, ce cătați, acuma?
Nu veți afla-n pământ, ci-n zori, pe Mine
Atâtea taine Sus, căci jos e spine,
Eu moartea am învins-o, acum, de numa`...
O, mamă, rog, privirea nu mai culcă!
Maria, Maică dulce și frumoasă!
Aproape, bate salcia pletoasă,
Sărmanii, iar, mă cântă, la ulucă,
Magdala, nu-mi întinde iar tămâie,
Și nu căta spre Mine, -înfiorată!
Căci o să plec, la Dumnezeu, pe dată,
Un serafim îți las, să te mângâie!
Magdală, Mamă, eu mă duc, un soare
Pe care-L simțiți când via, galbăn
Se umple iar de daruri, ca o salbă,
Din aur fin și bun, fără strânsoare...
Și Ea spre Dânsul, ochii blând, curgând,
Și, pare-mi-se, salca bate blând,
Cu toate, către lume,-alunecând
Și eu, târzie, vinul culegând,
Ca porumbeii, lacrimile-mi bând..
Căci Îl iubesc, și Îl cinstesc, curat
Miresme din trecut, eu mi-am aflat
Ștergarul dulce, Lui, înmiresmat;