Într-o lume în care plouă cel puțin zilnic, dumnezeul-pufos-aproape-un-copil și-a găsit refugiul iluzoriu în amintirea florii de magnolia, sălășluitoare ea însăși în imaginația unui Poet. De acolo, închiderile de uși, imprecațiile, dezumanizările, ieșirile-din-sine ș.a.m.d. se aud relativ amortizat, deși durerea nu este cu nimic mai puțină. Chiar și așa, rana își deschide înțelesurile către dimineața aceea care, într-un fel sau altul, musai va trebui să sosească și pe meleagurile uitate de rost...

Plouă. Plouă și atât. Nu!!! Plouă și oamenii... oamenii o iau razna. Ploaia descompune șine de tramvaie, structuri afective, gesturi, povești. Surpă munții, scufundă cerurile. Igrasie. Tot felul de insecte. Invizibile. Neiertătoare. Roiuri. Roiurile tale. ADN-ul scoțându-și colții, prea mult sictirit de tine. Rațiunea este, dacă nu anihilată, în mod dramatic diminuată. Sufletul se face mic-mic. Iată. Îl calci în picioare. Și tocmai încerca să se nască o emoție. O floare își amână devenirea. Nimic nu ți se pare suspect...

!Oamenii!

Se închid în ei: unica lume pe care o mai percep este a celor 2 mâini, a propriului mers, a propriilor angoase, convertite în destin. Unul derizoriu. Au pocnit lumina și au făcut-o scundă. Fără prea multe scrupule au pus-o sub obroc. Acolo își proclamă autarhic dezordinea individuală. Atâta vreme cât au uitat de Copilărie, de faptul că au avut ei înșiși o Mamă, că Umanitatea este cea mai mare dintre aristocrații. Că, în consecință, aceasta obligă.

Acolo, în lăuntru, totul țipă. Că unde e iarba? Și păsările? Dar culoarea? Și se face vârtej. În vertij nu poți găsi Dragostea. Nici minima reminiscență a ei.

Ei scuipă. Fără a se mai recunoaște în vreo oglindă, poartă în cârcă povara anonimatului, a depersonalizării, a răutății. Complexați iremediabili, nu ridică un deget ca să se ridice. Complăcându-se, întinează condiția umană, pun sub semnul întrebării orice dumnezeu al bunătății. Își plâng de milă, când alții s-ar cuveni s-o facă.

Nedreptățiții absoluți, nici măcar nu simt când mizeria le intră în degete... de acolo în inimă... în inima aproapelui. Cosmosul decretează: stare de calamitate!

Ei bat cu pumnul în masă, inventează „realități”, ca unui idol i se închină. Uită de mamă, de masă, de casă... În această amnezie, când înceată, când violentă, încărcătura genetică a omului se diluează. Cu greu marii maeștrii întru ale devenirii ar putea identifica vreo lege firească a mersului involutiv.

Proscriși, își poartă steagul mai departe, crucea de paie. Revoluționarii pitici, rămașii în grotă! Iată-i în carul șchiop, desfigurându-și cuvintele, propriile sentimente..


!„Oamenilor”, scormoniți mai bine în pământul putred care v-a acoperit! Căutați-vă! S-ar putea să dați de Dumnezeu... Și atunci...