Știu foarte bine să aștept
cu genunchii la gură,
cu ochii închiși, cu pumnii strânși
să vină vremea în care să-mi pot adormi undeva, oriunde,
toate visele născute cu sindromul Benjamin Button
prea bătrâne la naștere
atât de fragile pe moarte
numărând

Mai bine decât să aștept, știu să număr
de la asfințit spre răsărit
dinspre viitor înspre trecut
de la mine până la tine
și înapoi,
ca până la infinit și înapoi
separând bucuria orelor în care ești lângă mine
de neghina zilelor în care-mi lipsești
totul în gând,
în cea mai adâncă tăcere de la facerea lumii încoace

Însă cel mai bine știu să tac
am învățat foarte greu să fac asta,
dar am reușit într-un târziu,
eu, cea care îmi exteriorizam atât de firesc emoțiile
cu o naturalețe inhibitoare pentru cei din jur,
asta a fost cu adevărat
cea mai desăvârșită operă a ta,
tu cel care ai inventat această limbă
atât de străină celorlalți,
atât de aducătoare de liniște cunoscătorilor

Am respins-o la început
ca pe orice lucru pe care nu îl poți înțelege
ca prichindeii care nu vor uleiul de pește
deși mama le spune că îi ajută să crească mari
și ei nu își doresc să îmbătrânească,
tu m-ai învățat limba în care
nu poți minți chiar dacă ai vrea asta,
la tine am văzut cum spun ochii “te iubesc”,
cum spune trupul “îmi lipsești”
și orice gest simplu “mi-e dor de tine”
atunci când tac

Și-atunci aleg să tac
pentru că asta e limba în care-ți povestesc cel mai frumos despre noi
când nu ești lângă mine