achile mă părăsise
și eu începusem să mă sprijin de norul divin
forța centrifugă a moleculelor mă făcea
să contemplu plecarea lui de semizeu
ape tulburi cotropiseră viața-mi
era o zi în care invanziile de lăcuste
îi făcuseră pe toți să creadă că am murit
sporadic trimiteam sms-uri din lumea de dincolo
în speranța că voi apuca iarna de la sfârșitul lumii
pe cerul plin de drone
răsfrângându-se
morțile fără judecată
un popor o lume planeta & el trăiește
transcriindu-și memoriile din sicrie de piatră rară
ascultând marșul funebru requiemul lui mozart
circumstanțele care împing viața înainte uneori
rupând rândurile apriga insurgență de a te judeca
până la ultima suflare sufletul devenind mai greu
decât victoria asupră-ți povara de a exista
în cea mai bună dintre lumile posibile
ispita de a nu-l contrazice pe leibniz
&toate câte ți-au fost date
crezând că poți desface și înțelege
ceea ce nu ți-a fost dat să înțelegi și să urmezi
în largul tristeții și al melancoliei homerizilor
briza mării ducându-ți cântul înspre sirenele
pe care nordicii le așteaptă cotidian
debarcând în zorii de ceață valpurgici
melancolia de aur a scandinavilor
extrasă din tratate pre-medievale alchimice
știința sufletului care nu piere devine aur pur
achile ți-a lăsat urma sufletului de semizeu
și pasul testamentar grăbit de nemurire-n murire
forța de a înfrunta până la capăt marea
pentru toți cei care cred că vei fi demult murit
până la capăt bând din marea de amar
doar tu știi că mai trăiesc și că nu am greșit
drumul pe marea care m-a învins cu colții reci
de fildeș precum pasul tău când ai să treci