poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2018-10-10 | |
În curând va apărea la editura Ars docendi, București, primul meu volum de poezii, purtând titlul În absența din preajma Copacului (373 de pagini), cu o Prefață consistentă (sugestiv intitulată Semiact în 2) semnată de colega noastră, distinsa Doamnă Ottilia Ardeleanu, căreia îi mulțumesc luminos-călduros și pe această cale. Și versurile pe care le reproduc mai jos fac parte din volumul menționat.
*** femeia din umbra mea are o mulțime de vârste / nu se simte niciodată bătrână / nu are nici alt fel de complexe / se ascunde printre copacii cuvintelor mele / nu pentru că s-ar teme / așa e ea: dă cu capul de nori poartă păsări în bucle pantofi din lac număr impar deschide mai toate ușile (nu-mi amintesc să-i fi lăsat vreodată o cheie!!) Știe culoarea visului meu de duminică orange-ul de la pijama / numele tău toate insomniile iubește straniu de tooooot aproape cosmic cu toate erele deodată foarte probabil este o perfecționistă numai o poetă *** a fost graba timpului speriat poate doar episodul de panică anihilabil cu afirmația care n-a mai venit în liniștea devastatoare am pocnit capace / tocuri de ușă / brichete / buricele degetelor ne-am exersat vocile / vocația de acoperire a vidului ne-am cunoscut imersați în mulțime anodini atât de personalizați încercând să supraviețuim pedepsei colective / stigmatului aruncat odată cu încoronarea nopții / cu prăbușirea în sânge avem amintiri comune / știm sigur: am fost copaci și iubim cerul am fost cer și iubim păsările cântecul făcându-și loc printre aripi am fost păsări și iubim oamenii siluetele străvezindu-se să lase viață gândului !am fost oameni și așteptăm după-amiezile nesfârșite de vară când atât de mult ne place să vorbim muzical / să executăm sentimente dintr-un vârf de salcie / din bărci / dintr-o iluzie sufletul nostru este același ca-n duminica ploioasă a Copilăriei când timpul s-a oprit să ne facă părtași continuității aveam degete minuscule / o privire mărită dincolo de geam prindeam ipostazele ființei mature dăm la o parte strat după strat / găsim aceleași degete / aceeași privire mărită... mi-am fost cu mine ți-ai fost cu tine ne-am fost cu noi... *** realitatea asta operează în orb habar nu are: în absența din preajma Copacului ți-ai întins tu mâinile 2 recipiente goale / încremenite așteptând ploile detaliul însuflețit care o să renunțe la sine doar ca să te readucă pe tine la viață *** în lumea ta zăpezile se pregătesc să cadă când la mine pârjolul modifică genetic floră / faună / sentimente / iluzii de la tine Dumnezeu se prinde pe canalul englez la mine cu toate arterele și timpul meu devine albastru pentru că la tine se înnoptează de joi... și am aduna împreună ploile dacă la mine nu s-ar însenina când la tine pornește potopul... *** ești aici în deșertul stâncos cu tricoul fosforescent și un pix verde de sus prada ușoară naivul care nu se ascunde *** și poate... oricât aș încerca veșnic rostirea-mi va rămâne la jumătatea cuvântului pe marginile căruia neputincioasă va aștepta povestea destrămându-se mai apoi într-o lume a visului pe care eu n-o voi ajunge vreodată. *** în ochi se aduna marea ploile acelea reprimându-și căderea într-un deget de înger / poate în gestul unui Dumnezeu îndelung-răbdător pe drept agonisindu-și eternitatea... mă salutau... mă salutau... în timp ce eu comiteam litere... mă întrebam cu un copac așezat deasupra inimii fără nicio durere fără pic de spaimă: asta să fie, oare, Eliberarea?! *** uită-ți numele toate drumurile prin pustie durerea de glezne și foamea-ți de pământuri spune-mi cât este de la mine până la tine... cam cât de la tine până la mine... câți s-au încumetat să-și măsoare distanțele ce-au făcut după... împinge nerăbdarea din vârful crengilor în silabe albastru-spre-cer dezbracă-te : ia-ți goliciunea în mână *** în curând împreună vor crește în același sânge vor strivi aceeași iarbă îi va simți torsul și parfumul de magnolii risipirea ireversibilă în propriul duh în lăuntru / nevăzut de nimeni va sta în genunchi / îi va asculta ordinele ritmul diurno-nocturn / toate capriciile vor fi responsabili de alte guri nesătule de alte cuvinte... din exterior nu se va vedea decât unul: ai putea crede că este învingătorul *** nici despre revederea târzie nimic nu vei ști despre absența noastră din cuvinte [cum „nostru” ajunge brusc cu totul altceva să însemne...] despre poticnirea în gesturi / într-o dantelă de rochie fără de scrupule desăvârșind bâiguielile... vei avea dreptul la propriile percepții deformate de grabă sau de aglomerație de zidurile acestea ample crescute vii din suflete amorțite îmi vei da dreptul la propriul scenariu efectul nestăvilitei imaginații bovarice... voi ști că nu pe tine te-am găsit că... eu... nu eram eu... se vedeau 2 străini unii care nu împărțiseră vreodată un Cântec *** de fapt de aici până la ieșirea din carne rămân doar convingerile tale datoare vândute multpreaconcretului un artist ar înălța din ele cuvântul eliberare o femeie ar veni / i-ar adăuga una-bucată-Suflet / una-mulțime-Viață... toate iubirile s-ar petrece exasperant de muzical partituri absolute pentru-o eternitate *** mă plimb prin iarna aceasta tăinuind ierburi inimile ce au uitat să înghețe ale oamenilor de zăpadă încropesc un foc printre aisberguri de dragul vremurilor în care Sufletele coborau din ceruri să se împrietenească *** Ea o să se așeze la capătul unei scări în josul ființei mele o să mă implore... o să mă implore fie-ți milă... fie-ți milă… fie-ți odată frică!! și eu… eu… EU o să-i iau totul. *** intru în clipa aceasta musai trebuie să port pantofi cu număr par afectele altcuiva masca de circumstanță chiar dacă acum doare chiar dacă acum țipă o pasăre de care nimeni nu-și mai aduce aminte sunt o apă ce curge în sine reciclându-și visele să nu moară predându-se mai apoi total dezgolită la apelul timpului sunt o mână / una singură în van căutându-și perechea să împlinească preceptul biblic sunt prea eu sufăr de mine ca de o boală rară nimeni nu mă identifică în labirintul mult prea personalizat al coconului propriu *** uneori visez să fac din durere o operă de artă / măcar un monument la margine de drumuri pelerini să se oprească o clipă / să-și mângâie crucea să-și ridice ochii / să meargă mai departe… alteori îmi doresc să intru în ea naivă cum sunt nu concep ca o durere să se doară pe sine dar nu, nu, n-aș vrea să îi dor eu pe alții... *** am trecut de atâtea ori pe lângă adevăr acum el s-a împlântat dincolo de cărnurile deșucheate acceptăm să fim mirii mirii acestei ploi acide care scoate măruntaiele și colorează pașii în roșu / concretitudinile în absență acceptăm: dați-ne copacul imaginar să ne ținem echilibrul cel puțin până la viitoarele alfabete *** ne ascundem mâinile / oricând ne poate surprinde cu lecția pe jumătate învățată / e mai bine să fim cuminți / să facem / să rostim nevinovate despre prognoze pur meteorologice despre scumpirea a ceva ... cât de iarbă poate fi iarba într-un tablou cât de mult se mai înrudește ea cu cea din realitate și cum ca un șarpe / ca o apă / ca o perfidă viața asta alunecă printre degete ... și oare cum se vede orizontul din punctul de vedere al meu rostogolit peste percepția copacului din țipătul tău deodată crescut când ai hotărât să renunți la tine albi-fantomatici ne ancorăm în nimicurile proprii într-o dimineață de care în ruptul capului nu ne putem dezice alți oameni așteaptă ca pe destine își potrivesc chipurile *** visul acela l-am avut cu toții aceeași schemă / infime variații înserarea aduce aceeași pasăre născându-și progeniturile din travaliul omului tăcerea inundă arterele / sensurile ghemuite în revederi parțiale electrocutări ce ne fac nevrotici aceste fugi antologice pe care vrând să le imortalizeze artistul se rătăcește din sine *** am înțeles: cuvintele acestea nu le inventam pentru mine nici măcar pentru tine erau giulgiul ce cândva urma să acopere o absență / plânsetul lumii *** aici doare altfel ca și cum ai avea certitudinea că boala sau trădarea nu sunt cu nimic mai grave decât morțile când moarte este unul dintre cuvinte convențional atribuit într-o joacă așezat între piesele lego printre întâmplările proprii pe îndelete despărțit în silabe rupt mai apoi în litere amestecate [traome!] peste timpul pădurii în semn de ninsoare darnică... *** înserarea păstrează mereu o lumină peste tristețile lumii însingurate peste deznădejde doza de cântec / de neuitare în care nu te-ai despărțit niciodată de tine dealul se ivește din imaginația copilului printre frunzele tomnatice ale arțarului cochilii / ecoul rugăciunii / ochii măriți ai Sfântului prima oară când am auzit clopotul și-am știut că mă întorc Acasă. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate