Este ora unu noaptea. Peste câteva clipe (glumesc) răsare soarele. În ultima vreme nu am scris. M-am ocupat mult de corectarea cărților care au apărut. Mi-am zis că un respiro este necesar. Dar, nu pot. Mi se închid pleoapele, Chopin mă ajută să uit că mâine este luni și că viața ar trebui să meargă pe aceleași străzi, să se așeze pe aceleași scaune și să citească, invariabil, aceeași poveste. Îmi ia degetele și cântă cu ele la pian, apoi, cu un aer mucalit, îmi zice să-i dictez prin semne ce simt, ce vreau, ce trebuie…Zâmbesc. E ora la care e pus pe șotii - deși, tot mai des, cred că are dreptate. Așa, trecute prin degetele lui, cuvintele ar putea să-și ia zborul și nu ar mai rămâne niciun semn în lumea asta. Doar oameni care gesticulează, cântă la instrumente, pietre, frunze, apă… Ce liniște ciudată ar fi!!! Și doar dinspre cer, din când în când, s-ar auzi un vânt metalic de cuvinte învățate să tacă. Scutur capul de groază, îmi iau degetele de la Chopin și fac din ele pâlnie – să strig din toată ființa: avem nevoie de cuvinte, de noi, de adevărul spus așa cum este pictat pe destin.
Noapte bună, lume gălăgioasă!