Motto: „O, de-aș avea o cât de câtă greutate
aș putea să zbor” – Nichita Stănescu

Clipa cea repede. Anii de liceu. Descoperirea conștiinței înfometate de sens. De multe ori m-am imaginat un soldat, un soldat dintr-o paradă militară în zborul tăcut al notelor înălțate spre cer, un personaj cazon dintr-o Iliadă a întâmplărilor povestite ad-hoc având ca pagină de gardă un simplu sentiment de admirație. Gânduri, fragmente. Argumente. Aș putea să zbor. Aș putea...

Încep aici prefața acestei lucrări conștient fiind că am privilegiul deosebit de a fi contemporan cu sărbătorirea a 100 de ani de la Marea Unire. În garnizoana Buzău au loc activități, festivități cu specific și de prestigiu, iar muzica militară „stârnește” aplauze, ropote de aplauze. Există simboluri, există locuri deja văzute în vis, există acest spirit straniu ce ne cheamă în locuri de taină fără eșecuri.

Am ales lucrarea „Instrumentele de suflat în muzica militară” nu din dorința de a fi în dialog cu mine însumi poziționându-mă la un nivel de gândire pur tehnic, suficient pentru a-mi crea propriul prestigiu, ci, din dorința de a scoate în lumină spiritul patriotic al celor care au ales cu sufletul instrumentele de suflat în armonie cu viața cazonă, văzuți, nevăzuți, anonimi, anodini, etc. Evident există și considerații personale, poate insuflate de fratele meu care a îmbrăcat recent haina militară pe acest segment de activitate sau poate... legitime, fără semn de tăgadă. Ceea ce m-a interesat în abordarea lucrării a fost contemplarea lumii prin sunet, de la suflătorii din „lemn” la suflătorii de „alamă”, de la respirația conștientă, mecanică, îndelung exersată la memoria celei de-a doua dimensiuni, axată pe reflex, un revers simetric al despărțirii sinelui de sine și al unirii cu fascinația muzicii.

În acest context, lucrarea pe care am ales-o se dorește a fi un fel de ecou al timpului prezent prelungit dincolo de propriile noastre năzuințe de expresivitate, un stimul de auto vindecare a omului (soldatului) modern deținător universal al emoțiilor pure și neconfigurate.

Cum pot înțelege mai bine felul în care răsună interiorul meu atunci când ating un instrument de suflat de alamă? Cum pot reinventa lumea din jur folosind imaginea luptătorului acoperit de stindard în focul luptei ca o emblemă a umanității vulnerabile? De ce această fascinație pentru cadența de pași cu încărcătura sa semantică? Sunt tot atâtea întrebări pe care mi le-am pus la momentul inițial, fapt ce m-a determinat să caut răspunsuri, să dezbat ipoteze, să îndrept metodele de analiză bazate pe o documentare elocventă avându-i alături pe distinși autori: Michel Ricquier, Marin Sîlea, Viorel Cosma, col Marian Constantin și să concep structura lucrării bazată pe capitole evidente.

Într-un referat despre Epica Magna, volumul de versuri al poetului Nichita Stănescu, se spune: „nu lumile sunt cele ce se nasc prin sacrificiul zeului, prin despărțirea zeului de sine însuși, ci, dimpotrivă, rănile cosmosului, breșe de vid prin care neființa pătrunde în lumina ființei, amenințând-o, sunt umplute prin imagini ale divinului”. Ce poate da un sens luptătorului decât acest vid „umplut” cu cântece de vitejie, o metamorfoză a două jumătăți „condamnate” la înălțare.

Lumea nu poate fi contemplată fără sunetul de fanfară oricâtă greutate ar avea, iar cornul francez, face parte din joc. Poate simboliza sacrificiul divin al sinelui într-un zbor elicoidal tragic și iubit pe măsură.
(pasaj dintr-un argument autentic)