Când ceilalți nu au fost prea generoși cu tine, tu însuți ai datoria să-ți fii prieten. Prietenul tău. Cel mai bun. Cel mai fidel. Poate un prieten deruta(n)t, un pic anost, risipit, suficient de vulnerabil, care s-ar apuca de mai multe deodată (să uite, să uiteee... în sfârșit!) și, în vârtej, mai nimic de el nu s-ar prinde.

Iei un dicționar. Nu. Iei 2. Mai multe. Toate dicționarele pe care le ai sau nu la îndemână. Deschizi. La întâmplare. Pui degetul. Pe un cuvânt-titlu. Deschizi. Ochii. Pe sfert. Pe jumate. Cu totul! Te trezești. În fața lui DEZiluzie. Te scarpini la ochi. Poate n-ai văzut bine. Caști privirea laaarg-laaarg. Cât o gură de chit înfometat. Literele se așază încăpățânate în aceeași (DEZ)ordine (de-cep-ți-o-nan-tă!). Ca pe o rușine acoperi cuvântul. Realitatea lui. Pe muntele lui Venus D-ul transpiră halucinant. Sudoarea urcă precum o colonie de furnici pe brațele tale. Pe picioare. Îți intră în tălpi. În respirație. Le simți arsura pe coloană, în măduvă, în tine!

Vidul este cu atât mai mare cu cât anterior ai experimentat o stare (cât de justificată?!) de plenitudine. Iubirea este la ani-lumină distanță de tine. Pentru că „Iubirea-asta”, de fapt, nici măcar nu există!

Te-ai trezit într-o seară de miercuri (de n-o fi fost joi?!) cu un fel de sentiment. Cu Sentimentul... poate. Te-a luat pe neașteptate, atunci când un mod deja înstăpânit de a ființa izbutise în sfârșit să te salveze, să-ți garanteze minima imunitate. În fața ravagiilor exteriorului. Acest modus vivendi avea culoarea gri. Gri din ăla benign. Sentimentul era orange. Cu roșu pe margini și în centru.

Într-un fel, modus vivendi în/destăpânit și Sentimentul se asortau. Așa că. Ți-ai lăsat toate reținerile deoparte. Ai dat undă verde primei mări. Celei de a doua... Ai revărsat cerul pe biroul îngust. Drăguț, și-a făcut loc printre manuscrise, penare, agrafe, corectoare, imortele galbene, zahăr vanilat, tastaturi, monitoare, harduri, cochilii, evantaie, bețișoare parfumate, unghii vopsite în ciclamen, castaniul rochiei indiene...

Tu însăți te strecurai din tine. Lăsai loc celeilalte. Discret, ai urmărit-o preț de câteva minute de la distanță. Ți-ai văzut mai apoi de ale tale. O muzică aparte sta mărturie pentru zona incandescentă de dincolo, care, în fapt, se făcuse dincoace. Alter-ego-ul tău suporta invazii. Drumul cu frunze aspre de smochini uriași și pietre prăfuite primea ploile imaginației de nestăvilit. Pentru că, de fapt, voiai să crezi, aveai nevoie să crezi! Uitaseși, poate, dar acum îți reaminteai... Erai sigură, ființaseși în lumină, în flacără! Era, deci, vremea să te reîntorci,... cumva, acasă...

Pasărea de foc te-a răpit. Te-ai înălțat, te-ai înălțat. Ai căzut! Până la ultima dâră de luciditate. Pentru alții erau grijile. Războaiele și păcile îndelung programate. Nestatorniciile. Taxele neachitate. Contururile se pierdeau, rămânea o mireasmă înnebunitoare care te soma să i te abandonezi. Să abdici. Copacii înfloreau orbește. Atomii umpleau răscrucile. Toate monologurile. Și ce dacă mâine trebuia să?! Și ce dacă mai erau și alții care...?! Nuuuu, singurătatea n-a existat niciodată! Nici durerea! Nici despărțirile! Nici trădările! Unde era... Golul?!

– Inconștiența își proclamă constituțiile. De față cu tine. Și taci! –



***
Iei un dicționar... iei 2... iei... Deschizi arbitrar. Nu acoperi niciun cuvânt. Vezi DEZiluzia. De fapt, ieșirea din iluzie. (Re)Intrarea în Realitate. Cu toate nuanțele ei de gri, cu toți smochinii ascetizați și tălpile experimentând destinul prafului. Și nu uiți..., nu uiți în ruptul capului, îți ești prietenul de nădejde..., prietenul cu majusculă!