În farfuria de argint zac mere lângă un pocal și cireșele putrede
un sculptor bătrân și-a imaginat
fiecare onduleu turnat în merele de argint și în pocalul cu vin,
peste atelierul acela,
apoi
a murit;
despre el nu a scris nimeni poemul, să nu se mai știe strada care l-a născut și făcut;
dacă femeia se descoperă azvârlindu-și, frumoasă, mantia care i-a mângâiat umerii
trupul ei alb luminează în încăpere ca lampa
apoi e
parfumul cu care și-a învelit picioarele
un bărbat o așteaptă
bătând din pupile
cu oasele încremenite
e
nimeni
în farfuria de argint vechi zac merele cu gust de argint și cireșele putrede
păsările
ating cu penele lor fereastra
să zăcem...
în fereastră bate cu păsări ca un fel de grindină albă
/tresare/
/sau ninge/
cum arată femeia aceea?
/sunt mantii prea albe/
/sunt păsări/
este așteptată de după carnea care se strânge și-adoră
în om pesemne cineva a început să citească un crin ce plesnește
copacul
și
floarea (antiteza lui moale și neagră)
care bate ca pendulul peste camera aceea cu ore
e un soare foarte vechi, numit suflet, în raze
aura ceasului biologic
ceaiul,
turnat argintiu peste toate
uitatul pocal,
iar poeta și-a săvârșit dăltuirea cuvântului.