Întrecerea

Vântul vorbește orbește cu mine, forțează lumina să-mi licărească în ochi din frunze, frunzele verzi și proaspete mânjite de o aproape vară...
Burta norilor fără buric a început să se contureze și să tragă rafale de ploi, ce-i drept care aduc mai mult vânt și frig decât stropi de apă...
Greierii și-au început poveștile despre zei, despre omenire, despre frumos, cald și iubire. Îi ascult atent, și realizez că se aude cel mai tare iubirea, prin firele de iarbă dezmeticite către cer într-o primăvară aproape trecută...
Câteva rațe sălbatice fac ocolul perimetrului în care se pare că se gospodăresc în acest an, salută cu drag pe fundal de cer privirea mea, ce le urmărește fără tăgadă...
Acum, s-a trosnit de tot în cer ceva. Un tunet, dar nu știu de unde vine. Eram prea absent să pricep de unde venea... Am ratat lumina trăsnetului. Păcat.
Plutesc în cântările unui cuc persistent, care pe o armonie de multe alte felurite ciripituri aduce a libertate până-n suflet. Adie vânt, ciripituri și într-un cuvânt: viața...
Iubesc viața, iubesc hrana dată prin natură de Dumnezeu, hrană deosebit de înălțătoare, pură și comprimată-n suflet.
Mă iau la-ntrecere cu soarele, cu frunzele și cu orizontul...