13/02/’18

Întuneric.
(pauză)
(o tăcere luuuungă)
Nu vreau să mint.
(un oftat prelungit)
(un copil care plânge)
Capul meu e plin de ceață. Și nici măcar nu plouă. Dar e frig. Și-s în tricou și dârdâi; mă fac țurțure. Nu mai înțeleg nimic. Absolut nimic.
Nu mai pot schimba nimic. Și-am ajuns în punctul în care nu mai vreau să schimb nimic. Nici măcar ce îmi stă în putere. Am cerut eu putere? Nu am cerut nimic.
Vreau doar să plec. În cel mai luminos și călduros și plin de viață loc. La capătul lumii. La capătul curcubeului. Mi-au zis că există viață după aceea. Eu de ce nu o văd?
M-am săturat de întuneric. De ceață. De frig. Vreau lumină. Vreau să mă umplu de lumina(ă).
Nu mai vreau să stau în întuneric. Singură în întuneric. Întunericul mă înnebunește. Mi-e frică de întuneric. Mama obișnuia să mă țină de mână.
Am plâns. De când n-am mai plâns? Am plâns și ieri și alaltăieri. Am plâns și azi. Acasă. La gară. În tren. Pe stradă.
Nu vreau să înnebunesc. Am ochii larg deschiși și nu văd nimic. Nicio ușă. Nicio fereastră. Nicio scăpare. Cine m-a târât până aici?
(p-a-u-z-ă)
Am venit singură(,) nu-i așa?
Nu vreau să înnebunesc. ȘI NU VREAU SÃ TRÃIESC CU FRICA ASTA!
(...)
Cu mâinile ăstea năpustite în halul ăsta pe umerii mei firavi. Cu ochii ăia ațintiți asupra mea ca șoimul după pradă, care-mi urmăresc pașii, mișcările, care îmi numără respirațiile pe minut.
Vreau/nu vreau să mor. Nu vreau să mor. E nevoie să țip?
Iubesc degeaba.
Iubirea neîmpărtășită îmi scormonește printre organe.
Am plâns atât de tare încât am vomitat. Acolo. În gară. Și nu era nimeni.
Mi-am aprins o țigară și n-am reușit să mă potolesc. A venit o femeie. Fiică-sa nu se mai oprea din holbat.
- Vrei să-ți bag țigara pe ochi, mucoaso? Vrei?! M-am răstit și s-a speriat și-a început să țipe. În mintea mea. A fost în mintea mea.
N-am făcut nimic. Nu i-am zis nimic. Dar aș fi făcut-o. Încep să scap de sub control.
În spiritul meu sunt un animal. Trebuie să ucid. Ucid din instinct. Mă zbat să supraviețuiesc.
Iar omul din mine se-ntreabă de ce.