Toți ceilalți sunt doar o abatere, atât.
O abatere, un motiv ca să nu fie el.
Mă mint zilnic că au un sens, mă mint că nu mai e când de fapt el e în mine, înrădăcinat.
Mi-a dăruit aripi, au crescut flori acolo unde el a fost.
Atingerea lui a creat viață.
De ce trebuie să renunț la aceste daruri?
Cum pot să îmi doresc să disprețuiesc toate florile dăruite din partea lui?
Ele sunt pe mine, sunt în mine, sunt frumoase. De ce să le smulg, să le omor?
Nu vreau și totuși mă obligă să fac asta.
Mă obligă să distrug tot ce a creat el cu magia lui, o magie cum nicăieri nu am mai întâlnit.
A avut dreptate, distruge tot ce e frumos.
Mi-a dăruit paradisul ca să mă lase să îl distrug singură.
Mă lasă să îl uit, să îmi bat joc de el, să mă prefac că nu a fost, să îmi întunec odată cu florile și o parte din suflet, să rămână doar ceva mort, fără viață, așa cum a fost și înainte ca el să apară.

El mi-a dăruit și el mi-a luat înapoi.

Eu nu o să mai simt, o să știu doar că a fost odată.