Târziu
când punțile vorbirii se prăbușesc pe rând
doar litere rămân să lumineze cerul
cum stelele răsar în constelații din timp în timp
se stinge câte una o alta îi ia locul mult mai rece
și una dintr-o mie străfulgeră deșertul cu semne solitare
la mine în fereastră

trecut de miezul nopții mai latră câte-un câine
pisicile negre fac rondul, dorm păsări pe ram
morgane traversează orașul cernelii
metafora clipei aprinde felinare pe fiecare rând
ca fosforul în miezul mărgelelor de sticlă

obiecte își pierd din conture și apa în forme
se zbate rotundă, pătrată, spirală după cum este vasul
nimic nu se varsă, nimic nu pătrunde
închisă ermetic secvența desprinsă de fluviu
așteaptă întrupare-n cuvinte
ca o literă vie
un fulger albastru deschide abisului trapa
dispar dureri, tristeți, banalul, din oase nisipul
accidentale scufundări și avataruri arbitrare
pregătesc evadarea în vârful peniței
lumini fascinante în talamice săli
emisferele stângi despică firu-n patru
cele drepte
clădesc grădini suspendate, cuceresc câte-un vârf
corral, paraiso, tierra rezonând în solfegii
cu anna, maria sau ruth

ca un ac pe vinil rădăcinile vii scrijelesc în memorii
arar frunzele prefac foșnetul vegetal în mătase pe foi
invers apele își caută râul netezind forma pietrelor
ochi de cer se deschid guri de rai, de la zei până-n zori
umblă sufletul meu

peste răni de noiembrie stins
singur D vindecându-le, vindecându-le