-1-

Acesta nu-i un text cu leduri,
nici cu vreun cip implantat în carnea versului,
să-ți semnalizeze cam pe unde se găsește poezia.
Ea, poezia, nu vine de nicăieri, deși există peste tot,
nu-i locuită, doar îți dă vaga impresie
că acolo s-ar găsi un spiriduș
care-i amuză pe ironiști
și-i chinuie îngrozitor pe grafomani.

Textul acesta are, ca tot omul, umbre și lumini,
în al căror joc inspirația intră deja transpirată.
Când vine hazardul să dea formă ideilor abia dospite,
cuptoru-i destul de încins.
Dar, cu-așa brutar de emoții cum este hazardul,
nu poate să iasă decât o poetică arsă.
Când totul e scrum,
vine poetul
și-i dă forma visată.


-2-

Textul acesta vorbește cu nerușinare despre sine,
de parcă toate subiectele ar fi intrat în vacanță
și doar el, subiectul-obiect, ar mai fi sensibil
în fața grafemelor, care tânjesc să ia formă de vers.
Și Albăstruiul vorbea despre sine,
dar acela măcar era vehicul de sens,
fără vreun muțunache pe bord,
spre amuzamentul acelorași ironiști,
spre disperarea grafomanilor,
care vedeau că poezia poate să aibă și sens.

Spun textului să tacă. Și mă ascultă.
Când tăcerea se instalează suficient de tare,
dau penița prin scrum
și scriu singura poezie de-acum:

Castelele din cărți s-au dărâmat,
căci scrise-au fost la foc automat.
Of! treabă de-ageamii și grafomani,
care și-au fost, cu-atât mai mult, dușmani.