După titlu ar trebui să urmeze un articol de specialitate, ceva care să aducă o lumină nouă asupra acestui gen devenit acum foarte popular după cum se spune. Nu era acum 12 ani când m-am nimerit la Sulina fix în aceeași perioadă cu un festival de gen, Synthplants Ekzit Festival.
Mergeam acolo pentru liniștea și pitorescul locurilor. Participasem cu un an înainte la filmările lung metrajului Ryna care urma să aibă pe coloana sonoră o melodie a formației Semnal M, dar în ultimul moment regizoarea a ales un cântec CRI GRI.
Voiam să merg singur, dar cerând un cort împrumut am fost însoțit și de proprietara lui, Otilia. Ne-am instalat în timp ce festivalul doar începuse. După trei, patru ore tot speram să apară vreo melodie care să ne atragă atenția. Până seara am decis să ne mutăm la o distanță de unde cele două beat-uri folosite de actanți să nu ne mai deranjeze așa de tare. Cam la o ora apărea și o melodie cu voce feminină. Așa au ținut-o până la sfârșit, ziua și noaptea. A doua zi, Otilia s-a dus să-i vadă mai îndeaproape. Când s-a întors, proaspăta rezidentă, prima medie pe țară, acum medic chirurg în Franța, a zis atât: Fănelu', ăștia-s anesteziați rău.
De la plajă până în Sulina era cale de aproape doi kilometri pe Drumul Îndrăgostiților ce trecea și pe lângă cimitirul multireligios, acolo unde reprezentanții a șase religii demonstrau că se poate trăi în liniște și pace. Cel puțin de două ori pe zi trebuia să trecem pe lângă scenă pentru a ajunge în orașul ajuns defapt o comună mai mare cu străzi numerotate ca în S.U.A. De fiecare dată, domnișoara doctor, mergând repede, ridica mâna deasupra capului întors cu ceafa spre scenă. Avea pumnul strâns în afară de cel mai lung deget. Ziua plecam, nu-i mai auzeam, dar noaptea, dacă vântul bătea dinspre ei, trebuia să ai somn de prunc sau de bețiv saturat. Practic noi eram ultimul cort din cele câteva care se mai găseau pe plajă. În penultimul, unul mare, locuiau doi bărboși, dintre care unul pletos, și o doamnă, toți trecuți de 40 de ani. Foarte liniștiți, aveau ceva de happy hippie în ei, nu numai în felul care arătau. Ne salutam și atât, ei erau plecați mai tot timpul. De mai multe ori, spre sfârșitul săptămânii m-am gândit că doar o ploaie serioasă ar aduce liniștea. Nu i-am mărturisit colegei mele de cort această dorință. Sâmbătă pe seară s-a pornit o furtună care ne-a făcut să strângem lucrurile din cort în caz că valurile ne-ar fi ajuns. Asta nu s-a întâmplat datorită digurilor ce escortează Dunărea încă doi kilometri de la malul mării. În primul far, devenit muzeu, sunt fotografii care explică de ce pietrele ce compun brațele canalului nu au fost luate de furtuni de-a lungul vremii. Simplu, bineînțeles, dacă știi despre ce e vorba. Canalul escortor fost conceput pentru ca aluviunile purtate de fluviu să nu se depună așa repede și aproape de țărm. Pietrele au fost puse pe un pat de crengi de salcie. Datorită apei dulci, au crescut îmbrățișând pietrele, dându-le o rezistență apropiată de cea a betonului, dar cu o elasticitate mult mai mare. Furtuna venind din nord, malurile pietroase au temperat mărimea valurilor. Totuși ploaia avariase instalația de amplificare. După noaptea liniștitoare stăteam afară pe saltea, nisipul fin fiind încă umed deși soarele răsărise de ceva vreme. Aud fermoarul de la cortul vecinilor. Bărbosul pletos îmi zice neața, se întinde larg și cu un zâmbet cât orizontul îmi zice: nu-i așa că și voi v-ați rugat să plouă? Mă abțin să nu hohotesc, gândind că-mi deranjez colocatara. Auzind un foșnet mă întorc spre acoperământul nostru. Rezemată de cotul stâng, mai sus de cârlionții roșcați, Otilia ridicase mâna dreaptă din a cărei pumn ieșeau două degete.
Așa cum am spus la început, nici prin cap nu mi-a trecut să dau vreo definiție genului, deși indirect am făcut-o. Probabil sunt și lucrări remarcabile ale celor ce practică acest stil. Se spune că simplitatea ține de geniu, iar simplismul de idioțenie. Parafrazând o odă dedicată lui Eminescu, nevrând să pun etichete spun atât: Dostoievski să ne judece!