Lumea e mare. Lumea e mică. Dar, oricum ar fi, fără poeți ar deveni slută. De câte ori nu ați fost triști, în viață? De câte ori ați vrut să vă eliberați și nu ați știut cum? El, omul trist sau vesel, când a simțit că ceva este altfel a luat un băț și a făcut un semn pe nisip, pe coaja unui copac, pe cer iar, mai apoi, când a învățat să scrie și-a lipit sufletul de hârtie. Unul cu talent, altul fără talent, dar a făcut-o. A scris cărți, a orânduit biblioteci și, de atunci, tot stă aplecat pe pana lui. Să nu-l certați dacă uită, să nu-l judecați dacă totul îi pare că zboară! Cândva, în momentele voastre de restriște veți deschide o carte de-a lui și vă veți găsi, o parte din suflet, acolo, și nu veți ști cum de s-a întâmplat asta. Dacă nu l-ați înțeles, veți lăsa capul în jos și-i veți înălța slovele spre cerul pe care, cândva, a făcut doar un semn. Nu știu de ce scriu asta, acum. Nu știu de ce am devenit, deodată, atât de îngăduitoare cu haosul din ei, uneori. Poate pentru că astăzi doar i-am privit, înghesuită pe scaunul meu de „LA URSULEȚ”, cum vorbesc, cum tac, cum gesticulează, se implică, interpretează și fac prin vorbe posibil orice, cum își schimbă locurile cu frunzele, aerul, copacii toți și oamenii din jur, fără a realiza, pe moment, că acolo se naște o lume, poate singura bună și normală.
Am vrut să povestesc despre ploaia care ne-a gonit de pe terasă, despre norii care alergau printre noi, despre fericirea fiecăruia, lumina din priviri, emoții, flash-uri, gândurile întâlnite sub umbrele, despre tabloul acela aproape perfect pe care l-a creat natura – adunând suflete mari în contur de om și, mai apoi, așezându-le într-un fel aparte într-o după-amiază de Iulie.
Nu am făcut poze, nu am vrut. Am încercat să-i rețin, proiectați, așa, simplu, pe fiecare în parte, într-un loc foarte verde din irisul meu. Dacă nu mă credeți, priviți-mă! Sunt toți, acolo… poeți, oameni de radio, colecționari de frumos și istorie, foarte iubiți și talentați interpreți, dar, mai ales, gesturile lor stinghere și mirarea când se întrebau despre binele din lume.
E noapte, obișnuită, trecătoare pe un pământ care se rotește în același fel, indiferent de uimirea noastră.
Vis frumos, poetule!
24 Iulie 2017