copacii își smulseseră crengile
ca pe niște mâini absurde & inutile
și-au scos rădăcinile
lăsându-le să atârne
ca pe trofee totemice
la care se închină primăria
când în sus&când în jos
de calamitățile naturale
numai primăriile se bucură
de bucuriile spiritului
numai camil petrescu
primarul orașului a cărui casă
e amplasată pe o fostă benzinărie
va spori taxele va mări impozitele
dezrădăcinații pământului
care au cutezat să se dezrădăcineze
vor fi judecați în văzul
orbitor al tăciunelui de porumb
adulmecând criminal
parfumul crinilor
dintr-un seif medieval
verzui-albăstrui
în nopțile cu lună plină
încercam să fac un pas
înainte-înapoi
& altcineva îmi anulase
toate sărbătorile
trei zile și patru nopți
am zăcut în patul negru
de fum de nisip & nicidecum
nu am putut rosti Cuvântul
prin care să redevin
eu însumi cel mai puternic om
de după ghilgameș
picioarele îmi înțepeniseră
& toți cei care mă cunoșteau
ar fi vrut oh oh oh cum ar fi vrut
să nu-și mai poată lua bun rămas
neștiind cum să înnoade mai repede
vânturile valurile tornadele taifunurile
dacă mai poate începe &pentru APROAPELE MEU
nemurirea libertatea viața de dincolo
o scurtă vizită la rădăcina tututor lucrurilor
despre care un copil
din clasa a patra de la școala gimnazială
,,Mihai Eminescu’’
(atât avea
Mihai Eminescu
legat și bătut
în mai multe rânduri
de argații eminovicilor
pentru a se întoarce la cernăuți )
copilul cu ochii de aur
a spus că se numește Dumnezeu