Ȋnainte ideea de om avea valoare, avea blazonul nobleții țesut pe ea, acum ideea de om s-a degradat pe măsură ce omul a renunțat la valorile și valențele care îl înnobilau, și și-a pervertit virtutea înecată în substanța lubricului și a depravării, și am impresia uneori, când sunt agasat de nechibzuințele, erorile și aberațiile omului, că acesta s-a apropiat de animale și s-a depărtat de Dumnezeu, că promiscuitatea omului are ceva de instinct animalic.
Boala omului vine din imperfecțiunile sale generând disfuncționalități, căci dacă ar fi construit numai din perfecțiuni, organismul i-ar funcționa perfect și boala ar lipsi cu desăvârșire, fiindcă simptomele ei nu ar avea de ce să se agațe de ființă . Ȋn acest caz imunitatea omului ar fi maximă, sănătatea deplină, și omul ar trăi mult mai mult.
Așa, boala este direct proporțională cu impuritățile și imperfecțiunile sale.
Oamenii sunt o linie ondulatorie între algoritmuri reactualizate și reziduuri reciclate, au nevoie de o transfuzie cu iluzii, pentru a anestezia suferința, ale cărei pusee au fost excizate, iar viața lor s-a umplut cu himere și irealități, care s-au depus pe retină, și astfel existența suferă de cecitate, ceea ce vede nu este realitatea, ci irealitatea cu pretenții de realitate.
Ȋn miezul adevărului ascuns în mister, stă esența divină a omului, pe care, dacă am descoperi-o, am urca existența pe niveluri superioare.
Omul nu reușește să-și transceandă viața, să treacă dincolo de eternitatea efemerității sale, de infinitul finitudinii sale, detestă totul în care trăiește și cochetează cu nimicul în care vede doar liniștea. Ȋn mijlocul său stăpânește eroarea, și la marginile sale tremură adevărul anemic și emaciat.