Tea Nicolescu
Ancorarea în real

Este inevitabil. Ancorarea în real desigur ori poate nu tocmai?
Când atingi o anumită vârstă întrebările legate de viață, de realul acesteia nu numai că se aglomerează dar se și poticnesc în a găsi răspunsuri dacă nu precise cel puțin satisfăcătoare.
Am eu impresia - eronată sau nu - că trecem prin niște etape interpretative și dacă la tinerețe lumea vine spre noi învăluită în perspective și mai ales în speranțe, poate chiar ideatic concepute, la maturitate(bătrânețe, dacă vreți) recepția devine imediată, sigur nu chiar palpabilă dar oricum fuzionează cu înțelegerea și chiar cu acceptarea.
Ancora realității pare simplă speculând teoretic, nu?
Altfel, dacă ne uităm în jur și dacă aruncăm o privire înapoi nu cred să găsim justificarea ideilor așa cum le-am conceput, așa ca realitatea să nu rămână ecranul unui film al cărui regizor oarecare s-a bâlbâit încercând “marea cu degetul”...
Generația mea, a noastră aceștia mai “trecuți”, are avantajul experiențelor, cum pare și normal, dar și ghinionul de a nu avea șansa unei “lecturi” adiacente pe măsură: n-am avut timp pentru asta...cavalcadele istorice au apetitul distrugerii chiar și atunci când se vor modelate altruistic și tu te înscrii în ele vrând-nevrând.
Am găsit la Jean Anouith - apropos de “film” - o interesantă apreciere a ceea ce înseamnă a trăi:
“There is love of course. And then there's life, its enemy.”
Aha!
Iubim și distrugem în egală măsură, motorul constructiv e mai totdeauna frânat, ne învață istoria, vorba lui Lenin “Un pas înainte doi pași înapoi”...și eu mă mir ( și nu tocmai) că îl citez.
Am traversat în bună măsură secolul trecut și când încerc recapitulare îmi vine să fug undeva adânc - istoricește vorbind - poate într-o Romă fabulos marcată de glorii, poate în curiozitatea deșteaptă a Renașterii, poate, de fapt, în lumea aia pe care o știu numai din cărți mai vechi sau mai noi și o accept așa cum a venit spre noi: clară, victorioasă, așezată...că așezarea nu ne este deloc caracteristică realului.
Am avut câțiva ani buni impresia că înțeleg ce se întâmplă trăind, am preluat, ca oricare, ceea ce se întâmplă nu tocmai fatidic, dar oricum cu aproximația schimbărilor când în bine când în rău.
Am avut și nu mai am!
O anume luciditate cumulativă cred îmi permite o privire ascuțit analitică, dar cu efectul absurd al confuziei: unde-i binele (“love”) și unde-i răul (it’s enemy”)?
Ambele se servesc de imuabilitatea noțiunii de democrație ca și cum ar fi “o moneda de schimb” și cam atât deși ar putea fi “mâna întinsă”, pactul reabilitării, “bună ziua” acceptării...
Aș!
“Vorba lungă sărăcia omului”, zice românul care chiar dacă acum e cam în derivă tot cred că nu-i prost, poate numai pățit (dar asta e numai o explicație măruntă) tot cred că ar trebui să vorbim mult mai mult și mult mai tare, mai ascuțit, poate așa ca muche de cuțit și am reuși să stopăm deriva aceasta și să efectuăm o ancorare în real cu folos, nu numai așa cosmetic.( o precizare: a nu se înțelege că mă refer numai la români!)
Sună lozincard știu, dar ce altceva se întâmplă?
Mi se pare grozav de semnificativ, ca destin, că m-am format într-o lume lozincardă structurată politic ca și cum semnificața fundamental existențială trebuie să fie politică și n-am șanse să scap de ea: multiculturalismul e o intenție ideatică, sună stenic, dar grupările etnice se uită unele la altele cel puțin circumspect, “enviroment”-ul( pardon, mediul înconjurător) se vrea curățit de agresivitatea inconștienței, dar se izbește de ignoranță și chiar rea intenție, corectitudinea politică a expresiei devine o cerință impusă și, dintr-odată cenzura politică defunctă își arată colții si în ultimă instanță - cea mai politică de nfa[t - dreapta și stânga profesează democrație, dar noțiunea s-a lăbărțat până la pierderea sensului inițial - și ăla, fie vorba-ntre noi - destul de discutabil
Și ce dacă nu e “political corectness” ceea ce zic?