Când scriu, spiritul urcă cuvintele la înălțimi uluitoare, pentru a accede la transcendent și a se impregna cu substanța lui esoterică. Astfel, la contactul cu foaia albă, cuvintele eliberează energia sensurilor transcendentale, pe care o absoarbe atât poetul cât și poezia sa.
Cuvintele unei poezii valoroase maschează un spirit înalt, care le proiectează până în divin, și acestea se îmbibă cu substanță divină, fluorescentă doar pentru inițiați.
Scriu, și prind lumea în gânduri, pentru a-i cunoaște psihologia și slăbiciunile, o împart în categorii pentru a mă încadra într-o categorie.
Modelez haosul sub forma unui cuvânt neinventat încă, care are puterea taumaturgică de a spune tot în mod exhaustiv, iar acest cuvânt este nemărginit, în el încap toată cunoașterea și toată genealogia omenirii.
Când plictisul se asociază cu spleenul, și ambele se zvârcolesc în sufletul ce nu mai vibrează armonios, continuu și constant, ci intermitent, sincopat și discontinuu, îmi pun gândurile să vorbească cu voce tare elocvent, persuasiv și convingător, despre subiectele ce mă pasionează, și logoreea gândurilor îmi induce bună-dispoziția, iar plictisul și spleenul dispar, așa cum dispar calitățile într-un om rău și defectele într-un om bun.
Și atunci viața adevărată flirtează cu mine.