O cafenea… ca multe altele din București. Doar că părea orientată către soare. Acolo s-au întâlnit , din nou, astăzi, „Poeții cetății”. Adunați de fiecare dată, într-un afiș sub formă de carte. Și, de cele mai multe ori, alții.
Câteva mese au devenit numeroase, când ultimii au venit. Rumoare, salut, zâmbete, priviri calde și umede. M-am detașat, cumva, de ei, intrând într-o muscă mai cuminte ca de obicei, înzestrată, vremelnic, cu sufletul și ochii mei. Poeții se ridicau și se așezau, își repoziționau mesele pentru a fi siguri că se vor asculta. Din când în când se mai auzeau râșnița și pașii trecătorilor, prin fața ferestrelor largi – între pământ și cerul care se furișase și el într-un colț. Pe mulți îi întâlnisem, pe alții îi cunoștea doar din lumea virtuală, oricum, așa, așezați dezordonat, păreau un tot. Și de acolo, de sus, se zărea un ceva care-i leagă. În emulați aceea, întâiul a început. Liniștea s-a așternut pe mese, gânduri, aer și respirație. Poeți, actori, prozatori, dramaturgi citeau unul după altul, pătrunși de starea lor tradusă în cuvinte. Unii cântau, chitara se percepea, uneori, în surdină. Alții povesteau emoțiile participării la „Cenaclul de luni” și depănau amintiri vechi. Și aplauzele, sesizate sau nu de cititori, se așezau cuminți pe aceleași mese, fotolii. Am vrut să ies prin perete, să văd dacă se aud de afară. Dar nu am avut loc și m-am așezat picior peste picior pe scaunul gol, cumva, de mine. Îi priveam cu bucurie și mă întrebam ce resort îi adună pe acești oameni care tăiau cuvinte în lumina transformată în întuneric sau invers. Era acolo o poveste adevărată despre cum e să treci prin viață, căutând o supapă pentru supraviețuire. Căci asta era, sigur. Nu poți lua - cuvinte, culori, sunete, - din jur pentru a le compune doar de amorul frumosului. Cine face asta… nu, nu are nimic de-a face cu arta. Oamenii aceștia sufereau, aveau grimase sau zâmbete amare când citeau. Nu își puneau doar literele în aer. Le legau cu emoțiile din amintiri și le dăruiau poate în eliberare, poate în accentuarea stării, poate… pur și simplu că așa le dicta chimia lor. Era ventilul lor. Între două lumi care trag de noi, cum poate fiecare - mult, tare, înțelept, răutăcios, normal sau anormal. Pe ferestrele înalte se vedeau urme albe de avion, porumbei, vântul care bătea uneori, alți oameni care treceau grăbiți sau extaziați de aceeași primăvară, blocurile vechi și, nu în ultimul rând, tălpile mele din studenția petrecută într-un apartament de lângă Cișmigiu. Am oftat, din postura de muscă, mi-am scuturat gândul și-am redevenit omul cu mâinile încleștate pe o ceașcă de cafea. Cu aceleași sentimente, aceeași ochi umeziți de poveste și real, deopotrivă. În pauză a trebuit să plec. Cu regret și-un fel de amărăciune de nedescris, cu întrebări pe buze și aer… „de ce nu știm, de ce nu putem să facem întotdeauna doar ce ne place???” Hm! Viața! Realul – de ca și cum aici nu ar fi fost ceva aievea -. Afară se făceau fotografii. Am schițat câteva semne, cu palma, mi-am luat rămas bun de la Liliana Popa, sufletul acestui eveniment, și m-am îndreptat către mașină…
… oamenii mergeau tot egal, eu acceleram la sud de sufletul lor, la radio cânta Whitney Houston…, o cioară gângurea despre primăvară, străzile păreau mai înguste și gândurile mai largi. la un stop, am strâns pleoapele, am coborât din mașină și mi-am lipit tâmpla dreaptă de asfalt iar cea stângă am atins-o de cer. și cu degetele m-am străduit să păstrez distanța, atât cât este nevoie să mă strecor, pentru a nu mă rătăci, nici pe pământ, nici în aer…

București - 4 Martie 2017